deşertul tătarilor

am terminat o cu mare greutate şi îndârjire azi după amiază, "graţie" unei zile închise pe caz de boală.
cartea e grea, înaintează chinuitor şi îţi trebuie voinţă ca s o citeşti, dar, o dată terminată, te învaţă foarte pregnant ceva. Că nu trebuie să laşi nici o zi a vieţii tale să treacă pe lângă tine, liniştindu te cu gândul că îi vor urma nenumărate altele. Pentru că vraful zilelor scade pe nesimţite...

În carte, un tânăr şi răbdător ofiţer se prezintă la Fortăreaţa Bastiani, un punct de frontieră cam uitat de lume. Dincolo de ea, se întinde regatul din nord - lipsa oricărui element de fixare geografică face cartea şi mai suspendată şi de aceea mai apăsătoare - cu deşertul prin care, acum nu se ştie câte sute de ani, năvăliseră tătarii. Cam fără scăpare,ofiţerii redutei se lasă fascinaţi de posibilitatea unui război care nu mai pare să ajungă aici. Orice mică mişcare din deşert antrenează visuri de glorie, sânge înfierbântat şi bucuria de a nu fi cedat şi plecat departe de locul acesta izolat. Astfel, viaţa trece în fiecare zi la fel, iar în permisii ofiţerii se simt străini pentru prieteni, familii, femei, chiar casele lor. Obsesia evenimentului care nu se mai întâmplă mănâncă zilele.

E aşa de trist şi de greu, încât eu prefer varianta mai vioaie şi mai directă. Astăzi a fost 31 august 2009. Nu va mai fi o alta ca ea. Sper că fiecare dintre noi a petrecut o în aşa fel încât acest fluturaş unic să capete valoare şi frumuseţe. Un hobby, o pasiune, o amintire puternică sau plăcută, ardorea în activitatea sau munca zilnică, un zâmbet, un gest cât de mic de bunătate, orice contează cât să nu fi lăsat să treacă această zi plăcută şi răcoroasă pe lângă noi.

Eu am terminat o carte grea ca lespedea, dar importantă ca un abecedar ŞI am avut o într o vizită (prea scurtă) pe Irina. Chiar mă gândeam că n au mai răsunat demult în căsuţa mea vocile vesele ale desenelor animate. That made my day special.

dacă tot mergi la o petrecere de nuntă, găsesc că n ar trebui să te laşi supărată nici de barmani, nici de invitaţi.
Edit:
Nu pricep şi pace ce bucurie provoacă unui om faptul că atacă vehement sau zeflemitor sau dispreţuitor gusturile unui alt om. Nu înţeleg cum e să toci mărunt ceva ce altuia îi place atât de mult încât se enervează să şi vadă gustul luat în derâdere.
Mi se pare un minus la bun simţ şi buna creştere. Nu am nimic împotriva unei discuţii argumentate şi civilizate, dar mă irită groaznic vorbe rele spuse aşa, aiurea, numai fiindcă ştii că celălat se va enerva şi va suferi.
N o să pricep curând şi pace.

via sms

" Auzi, cică femeilor le plac tipii cu maşini şi bani. Mie mi place de tine de când ai tobe şi sală de repetiţie. Tot ciudată am rămas"


"Te ştiam eu materialistă, dar nici chiar aşa... Mâine poimâine vrei P.A."

" Şi concerte în deschidere..."

"Alo! Puţină decenţă..."

"La Stones, dragă..."


bună sâmbătă!
bună, ana!

o zi din aia...

am avut o zi şi jumătate indubitabil imbecilă. cu multe dureri de cap, cu luat tăiat faţa dinspre taximetrişti spre mine (am claxonat prima oră de nervi, după vreo 4 luni!) cu răsuciri, remuşcări şi of şi vai şi nu mai pot şi decizii ale naibii şi muşcat în carne (a mea) şi stat la lecţie 3 ore şi imaginat diverse pe plasticul de la toba mare şi lovit cu forţă şi îndurat. o zi jumate de rău şi - iar! - dat cu raid de demoni. şi au retras iar limbile. poate li s a urât de mirosul insuportabil al substanţei mele, " mi e milă de felul în care eşti, pleacă", poate mai am de îndurat. mâine, sper, o nouă zi frumoasă.
p.s.de fapt, a început să fie frumoasă 10 minute mai tîrziu, cu un Fool de Robert Plant de pe unul din albumele lui solo - tre' să sap pe la casete...

Un concert la care n-am mers*

N-am mers la Madonna. Agitaţia media, abundenţa informaţiilor de tip 500 de trandafiri, mătase albă, 34 de persoane în staff-ul personal şi sală de fitness la faţa locului, n-au reuşit să adoarmă vigilenţa ascultătorului din mine, căruia i-au plăcut în total vreo 3 clipuri şi 5 piese din întreaga carieră a americancei. Da, recunosc şi respect cariera, strategia, (desigur, nu trasată de ea) ambiţia şi şlefuirea (din toate punctele de vedere!) artistei, dar nu reuşesc deloc să le admir. Văd în Madonna doar produsul unei fabrici la care au lucrat neîncetat şi neobosit ( făcând-o, evident, pe bani mulţi) foarte mulţi oameni. S-a lucrat la tot: corp, ţinută, costume, viaţă personală, activităţi caritabile, scene uriaşe, interviuri scumpe, videoclipuri curăţate în photoshop fracţiune cu fracţiune de secundă, lumini ameţitoare, numere de dans frizând perfecţiunea şi „scule” care corectează greşelile vocii din mers, hopa, am ajuns iată la ceva care a fost cum a fost şi, firesc, a rămas câtă a rămas, fără a se putea conserva în mod real ceva la ea. Vocea. Madonna e, după părerea mea, o tipă fără voce şi cu un talent mediocru, însă cu un orgoliu feroce. Un bun exemplu că masele pot fi vrăjite cu aplombul şi fascinate de o uriaşă ambiţie. Aceasta plus injecţia uriaşă cu banii industriei muzicale egal ceva ce poate aduce cu love, dar e mai degrabă obsession. Un fenomen uriaş, ziare peste ziare, proteste ale catolicilor, înfieri de copii amărâţi, căsătorii fulminante, iubiţi yummy, adică, de fapt, atracţia de neînvins pe care o exercită asupra oamenilor tot ce e strălucitor, chiar dacă gablonţ, asta este Madonna.
Madonna este o vedetă în adevăratul sens al cuvântului, şi încă una dintre cele mai mari (încă vii) din câte au păşit şi vor păşi pe deasupra ( căci nu-mi pot imagina că ea chiar o să calce pe el, la câte impurităţi sunt pe-aici! ) plaiului mioritic. Dar atât. Ea face ca tabloidele să se mai vândă încă o săptămână, iar pe unul ca Steve Vai să devină, probabil, dintr-un „chitarist obscur”, un ilustru necunoscut , prezent la o altă şuşă naţională, Cerbul de Aur.
Fără urmă de regret, eu m-am spălat pe mâini de acadeaua ei sticky şi sweet. De pe urma marelui concert, păstrez doar poanta răutăcioasă, dar bună, a ultimei perioade din viaţa tumultuoasă a Madonnei. Pe bune c-ar putea fi mama iubitului ei, Jesus.

*din cauza termenului de predare a articolelor, acesta a fost scris înainte de concertul din 26 august.

Ana M. Călin

un zâmbeţel

am fost invitată la o cununie de la sectorul 1 şi seara la o petrecere în barul x. întâi m a bufnit râsul: barul ştiu unde e, fără nici o ezitare, în vreme ce casa de căsătorii a sectorului 1 n o pot localiza.
pe urmă mi am dat seama că de fapt e exact aşa cum trebuie: dacă în baruri călcăm de nenumărate ori în viaţă, ar fi ideal ca pe la starea civilă să dăm doar o dată, în scopul principal. totul clar.

diferenţe

Konrad Lorenz zice în " Şi el vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii" că, dacă animalele n au crescut între altele de acelaşi fel, riscă să se îndrăgostească de cele pe lângă care au crescut. Astfel, un păun, (singurul pui supravieţuitor al unui timp friguros)dus într o cameră călduroasă a grădinii zoologice, alături de broaştele ţestoase, şi a adresat toată viaţa strigătele de împreunare acestora. O stăncuţă crescută de om s a îndrăgostit de menajera casei, iar gâsca - de un cocoş.

Acu' stau şi mă gândesc că oi fi păţit şi eu la fel pentru că am " crescut" lângă muzicanţi. N am mai recunoscut civilii? Iar când am început eu să i recunosc, m au renegat ei pe mine.

!

"Cât de politicoşi devin oamenii când nu mai au nevoie de tine! Implacabil de politicoşi..."
abia ce s a terminat un scurtmetraj al lui hitchcock, " o sticlă de vin", iar această remarcă m a izbit. studiaţi o şi studiaţi vă cu atenţie...

şi reversul

sunt prea nervoasă. sunt prea irascibilă. confund bădărănia cu francheţea.las să mi iasă din gură lucruri care dacă mi s ar spune mie, aş fi evident jignită, dar cu toate astea nu văd niciodată de ce i ar jigni pe alţii. nu număr (măcar!) până la 10 înainte de a vorbi sau de a mi modela tonul, cel puţin. nu mi las loc să gândesc cum m aş simţi eu în poziţia celuilalt. am impresia că mintea mea e tot timpul ocupată, dar când scotocesc mai adânc, nu dau decât de negruă, uneori, de fapt mă gândesc la nimic sau un nor aglomerat de gânduri îmi acoperă mintea. rareori am puterea de a mă linişti când intru în casă. şi nu ştiu decât cîteva persoane care sunt capabile să mi ia agitaţia inutilă cu mâna, prin prezenţa lor. mă simt tot timpul fugărită de ceva, mi e teamă mereu că am uitat să spun, să las, să fac, să duc, să aduc, să orice ceva. mi se pare că mereu rămâne un colţişor neşters de praf, că nu am spus tot, că povestea nu s a terminat, că zac între un provizorat şi altul.
am părerea că păstrez corectitudinea, dar în fapt nu fac uneori decât să sfâşii, să rup, să destram, să distrug atmosfere, lucruri şi relaţii şi obiceiuri construite demult. sunt belicoasă de multe ori fără motiv şi cel mai adesea fără scop. când las oamenii încremeniţi, nu mă bucur, ci încep să mă mănânce remuşcările, date exclusiv de reacţia lor. iar când dau peste oameni confortabili şi reconfortanţi cad în cap, fără să uit să mă întreb înainte dacă sunt chiar adevăraţi.
înainte vreme credeam mai mult despre mine că sunt un om bun. de ceva vreme, însă, mă chinuie îndoiala că nu sunt şi nici nu mai am timp să ajung.
aş vrea să mă pot opri din alergat, dar nu ştiu cum.

I kinda had enuf dude

de la o vreme mi se întâmplă 3 chestii care mă indispun destul de rău, fără a avea, deocamdată, obrazul de a riposta deschis de câte ori îmi ies în faţă.
De obicei la treabă, când eu am ceva de făcut, se trezesc diverşi oameni care mi sunt şefi sau nu (colegi de alt departament) să zică " păi şi când facem?" sau " hai să facem" şi tot aşa, cu forma de persoana I plural, care îi implică - din punctul lor de vedere, în treaba mea. Că se simt mai ok sau cu treaba mai făcută sau cum naiba s or simţi, habar nu am, dar mie mi vine să rod lanţuri când aud " păi hai să filmăm", deşi persoanele respective n o să facă niciodată nimic close to filmare măcar. Am încercat să dau peste bot, nu prea a ţinut.
-Aş vrea să filmez promoul ăsta şi ăsta.
- Sigur, şi când să l facem?!
- De ce, vrei să faci şi tu unul?
-... altă întrebare, fisa nu cade, nimic nu rezonează, pauză, ce mai.

Unei colege - recunosc, cu asta mi am permis - i am spus verde n faţă, băi da tu faci ceva la faza asta sau cum e treaba? Că de filmat filmez eu, de montat, tot eu, şi dacă mai e ceva, gen grafică sau sunet, le proptesc colegii MEI, care au tot dreptul să zică, sigur,mă, facem! Da' tu, ăla sau aia de te ştii că te naşti cu idei noaptea din youtube ş a doua zi " m am gândit să facem", deşi ştii atââât de bine că tu n o să mişti vreun cm din pleoapele de pe faţa ta caligrafiată de prostie şi n o să ţi strici vreun genunchi sau unghie stând pe coate, genunchi sau orice la filmare sau în montaj, di ce dracu zici tu " să facem?"???
La care aia replică senină "păi ştii, m am gândit că sună mai frumos, nu ca un ordin". Clar, pe tine o să te omor într o zi. Văd eu cum.

Acum problema vine faţă de cei pe care nu poţi să i omori pentru că ţi s prieteni, ţi s prieteni buni, ţi s prieteni demult şi ţii la ei şi mori de jenă să le zici una alta (până când desigur explodezi şi îi dai una de nu ştie ăla de unde şi din ce i a venit, că lui i se pare că şi o fură dintr o picătură, pe când la tine s a strâns un ditamai oceanul) şi stai şi înghiţi.
Am eu prietena mea de am trecut dincolo de dragostea faţă de un prieten. Genul acela, de nici nu ţi mai imaginezi că viaţa ta s ar putea desfăşura în lipsa ei sau invers. Genul faţă de care dragostea a devenit o obişnuinţă, grija, ca cea faţă de cei cu acelaşi sânge, cu care împarţi tot şi care ţi a împărţit tot şi a avut, ai avut, aţi avut grijă 17 ani unul de altul.

Ei bine, asta are o problemă de câţiva ani, cred că s a stricat la cap. Problema constă în faptul că dac o întrebi, na, ca atunci când dai telefon, ce mai faci?, ai murit. te omoară ea. cu detalii despre munca ei pe care noi (toţi sau majoritatea, în orice caz) o înţelegem foarte puţin, că nu avem - cum se întâmplă deseori, aşa este - treabă cu chestia aia. Asta n ar fi nimic, că ţi explică de contabilităţi, secretara care e invariabil proastă sau măcar toantă, idioţii de parteneri francezi, extrase şi rapoarte, dar dacă a şi făcut vreo călătorie în interes de serviciu, s a rupt osia. intervin noi amănunte - în fapt, aceleaşi - despre zborul care fost prea devreme/ târziu, camera de hotel la care s a ajuns prea devreme/ târziu, s a mâncat prea devreme/ târziu şi fiecare MIC amănunt, MICĂ întâmplare, MICĂ notă va trebui ascultată şi analizată. Eu una mă simt ca un păianjen când vorbesc cu ea, sunt aproape disperată pentru că nu pot ocoli întrebarea - pfa, da, măăăă, oarecum formală!- cu ce faci, şi dup aia stau şi asud încercând să i închid odată gura sau să scap de la telefon. No chance.
În plus, se plânge în permanenţă de partenerul de viaţă, pe care eu cred că l aş fi omorât, îngropat, tranşat, mâncat în ultimă instanţă (!!!!=) dacă mi provoca atâtea spume pe cât pretinde femeia că i provoacă, pentru că de obicei conversaţia aşa începe " uite ce să fac, sunt plină de spume pe sau m a umplut ăla de spume". Mă rog, aşa vorbim noi sudiştii. Cu spume!
Băi, deci lăsaţi că nu vorbeşte decât ea, pentru că dacă, în cazul în care se ajunge şi la mine, sunt aşa sleită că răspund reflex " ce să fac...bine!", chiar dacă aş fi avut ceva de zis, asta aşa e, sunt prieteni, pe ăia i ai, pe ăia i iubeşti din puştănicie, cu ăia defilezi. Dar nuş cum naiba să fac să i spun că pur şi simplu 3pe 4 din lucrurile de mi le zice, nu mă interesează deloc. nothing. nada. niente. stop. n am găsit o cale. de vreo două ori m am înfipt în ea pe alte teme şi a reacţionat foarte prost şi încerc să mă abţin sau, dacaă n am încotro, s o ignor.

Ei, dar mai e ceva. Şi chestia asta mi a revenit în atenţie mai devreme, când o nefericită de prietenă mai nouă a trezit fiara.
Tot ea, a veche, ascultă, să zicem, dacă spui şi tu o poveste la masă. Nu mi vine în minte acum să zic ceva valabil, merg tot pe chestii vagi.
-M am întâlnit cu cutare şi mi a zis că...
- Şi tu nu i ai zis că.... ?
- pauză. tac. reiau:
- şi ne am mai conversat pe tema...
- Trebuia să i zici că...
- I am spus că a fost greşit că...
- Şi nu l ai întrebat cum de nu s a gândit să...?

Nu mă, nu, mama ei de treabă, că eram eu şi nu altcineva, şi eu l am întrebat, i am zis, am adus vorba despre ce am crezut eu de cuviinţă, şi dacă trebuia, şi nu i am zis, şi m aş fi gândit o clipă de cât de proastă sunt, te sunam naibii pe tine să i zici tu ce trebuia să i zic io, dar n am avut har, NA!
Pfaoleu, mor de nervi!

P.S. gata, m am calmat. am azvârlit cu nervii în net, e bun şi blogul ăsta la ceva. e drept că rareori şi fac aşa urât. in my head!

peste weekend

n am făcut nimic şi era să fac şi mai puţin de atât, dacă nu se arăta coada de şoricel pe dinăuntru. astfel, deşi nu mai aveam nici o poftă să merg, - lipsa banilor te face puţin zgrumţuros, să ştiţi- a aterizat blândul claudiu cu un bilet la Faith No More, şi cu chiu, cu vai, m am urnit. Pot spune doar că formaţia sună excepţional, dar probabil nu la Polivalentă. Am numărat hit urile, m am bucurat de "We Care A lot" şi " Easy", am apreciat ruperile fascinante de atmosferă şi m am mirat cum de o trupă aşa turbată poate avea cover uri cu parfum de gardenie, singurele legături pe care le văd cu prezenţa în costume demne de louis prima.
în rest am citit, am terminat Adio, arme, al cărei final m a cam zguduit, şi mi am adus aminte că, la fel ca mihail, am ocolit cartea fiindcă n am în general nici un chef să citesc despre război. Doar că e puţin despre război - deşi pasajul rănirii şi suferinţei lt. henry e extrem de viu şi de reuşit - şi mult despre viaţa oamenilor pe timp de război. Părerea care revine insistent e că războiul e o mare prostie, dar că el afectează iremediabil regulile vieţii oamenilor, care se tulbură şi îşi strică drumul, putând dispăre4a oricând fără nici un motiv.
am mâncat pepene mult, am dormit printre căţei, am admirat florile de piatră ale mamei ( un vis pe care s a luptat ani de a rândul să şi l împlinească, dar în sfârşti i s au prins) şi m am gândit că n am stat niciodată acasă cu tata, singuri, doar noi doi.
aseară am făcut o plimbare excelentă de la mine până în căsuţa din toamnei,iar la întoarcere nu m a lăsat inima să rămân în troleibuz, aşa că am coborât la romană şi ne am întors pe Lascăr Catargiu. Grădina cu cactuşi era de vânzare.

diverse

într o noapte ca asta, de fugit somnul când termini foarte târziu ce ai de făcut, am descoperit că am vh1 clasic pe la canalul 453 şi m am bucurat. între timp cred că am uitat şi l am redescoperit de vreo încă două ori, nu i nimic, m am mai bucurat un pic. acum câteva seri l am redescoperit, sper, pentru ultima oară, şi am prins o selecţie de piese atât de familiare încât m am simţit imediat unsă la suflet şi alintată, liniştită şi legănată, într o stare fericită şi numai bună de somn. am ascultat queen ul cu bowie under pressure, the police ul cu every little thing... şi cred că deja în timpul unu solo al lui jimmy page am adormit. a doua zi dimineaţă, la volan, încă zâmbind cu starea pe care mi au dat o acele două piese jumate mi am amintit de formula "clasic". ce mi place mie a devenit deja clasic, am râs, şi pe urmă m am gândit, oare clubberii de azi o să deschidă teve ul într o noapte, peste 20 de ani, şi o să exclame, măcar în gând " mamă, ce vremuri, când eram eu tânăr şi ascultam dj almud!"???

de fiecare dată când plec de la maică mea de acasă, întâi că plec răspupată de bunica mea, ca de ruşi, în secvenţe de câte trei. apoi că plec doldora de chestii cu care ajung acasă şi la care mă holbez uimită, toate băgate în traistă de mama. las la o parte articolele de genul roşie, borcan de zacuscă, o bucăţică de brânză sau ceva salată de vinete, cutiuţe de brânză tartinabilă, compot de ananas (actualul meu prieten, stă în frigider de vreo 2 ani jumate, încep să i dau bună dimineaţa din ce în ce mai des) sau cozonac, chestii binevenite şi uneori necesare casei de om cu frigider care face ecou de gol ce e pe dinăuntru. problema e că mama (tot mamă!) are dragul de a mi da - şi eu mă pomenesc uneori cu cel de a accepta !- diverse chestii cum ar fi suport de băut apă kiri de voiaj, (care nu funcţionează) o cutie de tampoane zilnice (ai,ai, ai) o husă de spătar de maşină, (e în ţiplă) săculeţi mici, mai puţin mici şi mai mărişori de spălat rufele sensibile, cuiere excelente de lipit pe perete şi ţinut prosopul, pungi etanşe de tot felul, vase de la ikea, farfuriuţe, fund de lemn,casoletă mică să încapă într o casoletă mai mare, rame de frigider (dar vai că ce drăguţe sunt) ţi lista ar putea continua dacă aş avea bunăvoinţa să deschid sertarele. mă înduioşează, dar mă şi amuză peste poate această disponibilitate a mamei de a cumpăra diverse nimicuri în plus, că poate mi trebe şi mie ceva din micile ei comori. în plus, are un dar de a mi vinde chestiile respective, că apropae că mă face să mi le doresc.

am văzut un film minunat, recomandare. se numeşte Bărbierul din Siberia şi vă va face să zâmbiţi, să mai luaţi cu poftă o gură de bere şi să credeţi cu tărie că viaţa e pur şi simplu foarte mişto de trăit. Dacă îl vedeţi în urma recomandării mele, vă va lua o secundă să ziceţi " te scuz" în numele meu şi lasă că ştiu eu de ce.

bunică mea s a transformat în cater er oficial al filmării mele la cireaşa de pe tort. am rugat o să mi facă o colivă. s o filmez. haha.

şi să nu uităm. sunt următorul tommy lee. probabil peste vreo 15 ani, dar tot e bine. Sau foarte bine!

End. Out.

La noi acasă

e minunat, aşa cum vede fratele cu blog

o zi drăguţă, tuturor:)

munca mea de azi

Kafka şi puţină Kiri

" Scrii că poate vei veni luna viitoare la Praga. Aproape aş vrea să te rog: nu veni. Lasă-mi speranţa că, dacă vreodată, în caz de nevoie extremă, te voi ruga să vii, să vii imediat, dar acum cel mai bine nu veni, ar trebui să pleci din nou."

Aseară am dormit într un loc fără cărţile mele şi am uitat - uitată mi fie lipsa de automatisme care mă opreşte în a mi pune cartea în geantă oriunde aş pleca, în a mă clăti cu apă şi oţet de mere în fiecare seară, a mi face tratament la păr după fiecare expunere la soare şi alte feluri şi soiuri care mai de care mai plicticoase de tabieturi care, după temerile mele, sunt primul semn al instalării senectuţii, în vreme ce lipsa lor e un semn al instalării directe a senilităţii - Adio, arme acasă, evident. Aici am pus mâna, în disperare de cauză, pe "Despre dragoste şi alte întâmplări", din colecţiile Cotidianului (viitor defunct, din câte aud pe la alţi bloggeri prieteni). Nu s eu chiar o disperată cu cititul, (mă compar cu alţi oameni pe care i cunosc şi care au în casă teancuri, stive de cărţi, care dispar de parc ar fi halite) dar în mod sigur nu pot adormi frumos dacă nu citesc câteva pagini, la fel cum alţii nu pot trece în lumea visului (oare ce vise or avea?) dacă nu le zumzăie teveul în cap.

Întotdeauna încerc să scriu ceva scurt, misterios şi elegant şi în 99% din cazuri sfârşesc prin a mă ţigăni cu parantezele care mi sar ca flaşnetele din cap, dar mă rog.

După ce am frunzărit cartea şi am aflat că p asta am citit o şi p asta am citit o, am reuşit să găsesc o nuvelaşă a lui O' Henry, "Viaţa ca o piesă de teatru", simpatică, dar nu de ea era vorba. După ea m am apropiat cu grijă şi cam teamă de scrisorile lui Kafka adresate numitei Milena. Zic cu teamă pentru că literatura praghezului (?) mi s a părut, mai devreme vreme imposibil de citit, şi aşa a rămas.
În schimb, am descoperit în scrisori un tip peste putinţă de îndrăgostit, şi asta de o femeie pe care a văzut o de doar două ori, (asta mi l a apropiat şi mai tare) răvăşit de sentiment, nesigur, dar sigur, situându se, după propriile spuse, " dincolo de fericire şi nefericire", unde sta şi aştepta pe Milena.
Închei rozându mi unghiile. Că pe mine nu m a iubit nimeni atât şi aşa. E adevărat, totuşi, că nu m am îndrăgostit de nici un scriitor - asta mai lipsea!
Bună dimineaţa!
"Pe treptele scării omenirii, sunt un fel de neguţător de tarabă de dinainte de război, la periferia lumii tale, (nici măcar un muzicant ambulant, nici măcar atât) chiar dacă aş fi cucerit poziţia asta prin luptă - dar eu nici măcar n-am câştigat-o prin luptă - tot n-ar fi un merit."

şi semnează ( mi au dat lacrimile)
"Al tău
(Acum îmi pierd până şi numele, se făcea mereu tot mai scurt şi acum sună: Al tău)

- trad. Mircea Ivănescu

p.s. Cockera Kiri muşcă dintr un leu. Nu o bancnotă. Un leu de pluş. E singura situaţie în care Kiri ar putea să hăcuiască un leu. Dar e bine şi aşa...

diverse

e primul weekend în care stau acasă. nu prea am eu chef de scris, dar tot se cuvine să notez câteva lucruri. m am tuns. nu mai puteam de căldură şi aveam tot timpul părul ud sau strâns într o coadă mică, de pe urma căreia pielea suferea. da, trăgeam de preţioasele mi şi puţinele mi fire de păr, ca să le strâng cu elasticul, şi pielea din jurul lor se umfla şi mi scotea pete roşii. acu s aproape băieţel, dar nu i bai, se potriveşte mai bine cu o activitate de care m am apucat şi despre care n am de gând să dau detalii (decât foarte apropiaţilor, care deja le ştiu, la o adică, în vreme ce pentru un apropiat e sortit să rămână o -sper, mare, hihi- surpriză) decât când vom face primul afiş:))).
am terminat de citit caietele lui don rigoberto, a lui Llosa, carte de care mă apucasem şi din care citisem chiar jumătate - de nervi - în iarnă, în cluj. din păcate a trebuit să mă rup brusc de carte atunci, aşa că am fost nevoită s o cumpăr - cam scump pentru ce mi a oferit, dar...- la bucureşti. cartea e o urmare a Elogiu(lui) mamei vitrege, prea mare, stufoasă, siropos-ieftinuţă şi, pe alocuri - cam multe- insipidă, ca să provoace mari bucurii. totuşi, ca o mică proastă snoabă ce mă aflu uneori, dar şi fidelă credinţei că lucrul început trebuie terminat în orice situaţie, (altfel te vei împiedica de el mereu) am citit o până la capăt. Mi au folosit însemnările despre artă din "caietele" cu pricina şi tot ele mi au întărit ideea că trebuie să am propriul meu caiet, în care să notez fraze, idei, întâmplări şi citate care mă mişcă. O parte din caietul meu e aici, cealaltă e pe mai multe caiete dezordonate, ca şi posesoarea lor.
În rest, mă simt tare bine, deşi azi am cam exagerat cu somnul, pentru că ieri am cam exagerat cu şpriţul (până la 5).
Am primit un semn de carte din metal, foarte fain, cu o cheie sol în vârf. era să mi scot ochii cu el, dar acum m am învăţat să l folosesc şi mi place. În camera mea miroase a tuberoze, pe care n am rezistat şi le am cumpărat din drum, într o dimineaţă a acestei săptămâni. pentru marquez e într un fel mirosul morţii, dar şi ce dacă, mie mi place. End, out.
p.s. ultima parte a zilei a devenit mai mult decât interesantă. am condus un tico - şi am râs singură în el, spre stupoarea partenerilor de trafic - şi am avut ocazia să ajut puţin protagoniştii unui accident de maşină, cu urmări nu grave în cazul oamenilor - ameţeli de la şoc, dureri de cap. m am bucurat să le pot fi de folos cu ceva de la farmacie (dar recunosc că am drăcuit farmaciile închise, abia am găsit una) şi m am întristat un strop văzând cât de miraţi sunt că m am întors şi că nu îmi trebuie bani. m a surprins mirarea din privirile lor deja ameţite şi mi a părut rău să mă întreb: oare cei din acelaşi fel cu mine s au schimbat atât de mult?

şi o poză minunată

cu o kiri fericită, în contemplarea plajei din Corbu:)

bucureşti

m am întors să lupt alături de concetăţenii mei cu căldura:)
la corbu am luptat cu ţânţarii duminică:)
a fost tare frumos şi linişte. aproape că mi se pare un vis frumos. sau ăsta de acum unul cam urât.
Make your day.