An Nou Bun tuturor!

am plecat la paturi săseşti! Tadam.

de Anul Nou

îmi doresc lucruri bune şi de bun simţ. N am să le enumăr aici pe toate. Dar vreau să rămână scris că doresc sănătate pentru toţi ai mei. Îmi doresc să fie un an frumos şi uşor, în care să mi dea lacrimile doar de bucurie - asta fiindcă am plâns prea mult de necaz în 2009. Îmi doresc să nu mai fiu tristă nici o clipă, din voia mea sau a altora. Am zis!

Poveste scurtă cu Moş

Ieri la magazinul Muzica era agitaţie mare la raionul cu instrumente şi accesorii. Hărmălaia o făcea numărul mare de oameni tineri veniţi să cumpere chitare, clape, amplificatoare sau măcar o pană şi un set de corzi.
Între ei, o tipă cam de vârsta mea, dar cu figura schimbată, de mămică.
Când a ajuns în faţă, a întins vânzătorului o hârtie. O scrisoare pe care eu - recunosc- am citit-o la coadă, peste umărul ei, şi în care scria: "Dragă Moşule, anul ăsta aş vrea să-mi aduci un set de corzi Elixir pentru chitară acustică, de dimensiunea.... şi o curea de chitară Fender".

Luciana se pregăteşte de Crăciun...

povestea e aici

părere

Nu sunt acasă. Sunt în tabără. În tabără faci lucruri pe care nu le faci acasă. Unele bune (leneveşti, citeşti, bei cafeau făcută de altcineva, iar căţelul Kiri iese în frig cu altcineva, spre bucuria stăpânului care a făcut asta 9 ani de frig). Altele rele (mănânci pâine, salată de vinete sau a la rusee, dulciuri, adică tot ce ar cam trebui să nu mănânci). Altele şi mai rele - pentru că te au prins alegerile în casa străină, pentru că şi somnul te prinde într o casă în care nu eşti obişnuit să dormi, încerci s adormi cum acasă nu o faci niciodată: te uiţi la televizor.
Ei bine, eu nu mă uit niciodată la televizor şi de aia sunt mai fericită. Ultimele două săptămâni de holbat la certurile şi măgăriile electorale şi pe urmă de numărat trenurile anulate, de aflat despre femei care nasc fără asistenţă, în vreme ce primul ministru face glume la masa negocierilor - dejunul de taină al nelegiuiţilor - în costumul lui, care probabil depăşeşte valoarea unei jumătăţi din gospodăria femeii gravide de la ţară, autostrăzile închise şi starea de disperare indusă populaţiei de surpriza ninsorii, toate astea mi au dat şi mie - biet cobai relativ imunizat la mijloacele de manipulare în masă - o stare relativ mizerabilă. Asta, împreună cu alte două poveşti care insistă să nu mă lase n pace peste timp, a contribuit la prăbuşirea stării mele generale şi native, de bună dispoziţie şi veselie pe alocuri, recunosc, cretină.
Zilele trecute, înspăimântată de avalanşa de veşti albe, dar proaste, de la teveu, am lăsat maşina în mormanul de zăpadă. Şi am pornit o cu metroul, mâncându mi de dinainte unghiile de nervi: să vezi ce naşpa o să fie.Ei bine, a fost bine. Drumurile mai lungi m au scutit - ţi apoi obosit - de uitatul la teve. Acum câteva seri un coleg s a oferit să mă lase la Minerva şi de acolo am pornit o pe jos spre Universitate. Din seara aia mi a revenit culoarea în obraji şi credinţa mea - neîmpărtăşită şi de către mulţi metafizici contestată, dar şi invidiată - că lucrurile sunt bune (notaţi că nu am scris că lucrurile nu sunt atât de rele pe cât par a fi) aşa cum sunt, cu zăpada. Pe drumul cu nasul roşu am remarcat că aerul e mai curat şi că a dispărut duşmanul number 1 al Bucureştilor: praful. Am văzut cu ochii mei, dar s a şi povestit pe bloguri despre asta, oameni ţopăind cu veselie în ninsoare, oameni aruncându se în zăpada necălcată, oameni făcând bulgări sau doar zâmbind. Dacă o urgenţă sau o tristeţe nu ţi reclamă prezenţa undeva - caz în care te ai simţi oricum apăsat de ceva stringent sau cuprins de tristeţe, deci zăpada n are nici o vină - poţi să nu călătoreşti, poţi să stai liniştit în oraşul tău cu zăpadă, poţi să laşi maşina în garsoniera de gheaţă şi să te plimbi pe jos sau să iei - ca la Bucureşti - metroul, care te va duce fără drăcuieli şi claxoane aproape oriunde. Poţi să alegi să nu stai cu orele amorţit în trafic, ci să ţi simţi pulpele furnicând plăcut de efortul cel nou, al mersului pe jos. Şi poţi, cu siguranţă, ca, o dată ajuns acasă, să bei uo cană de vin fiert sau o ceşcuţă de ţuică, să îţi întinzi cu plăcere şi răsfăţ picioarele ude şi să faci o baie caldă. Poţi să rememorezi figurile zilei,- eu am călătorit cu metroul într o zi, într un vagon în care eram doar 3 blonduţe, iar una sigur nu era naturală! de unde am tras concluzia că românii nu sunt blonzi, mda sunt inteligentă ca şerbetul, ce să zic,da-mi place să zic- poţi să citeşi câteva pagini, poţi să te hlizeşti cu un prieten bun, să asculţi eels ( a se completa cu orice după caz- şi să vezi un film bun sau măcar simpatic. PE DVD. Numai să nu deschizi teveul.
p.s. am citit că n cluj Moş Crăciun merge cu tramvaiul. Aş vrea şi eu o bomboană.
p.s.2 bradul din Cişmigiu e tare frumos. E singurul motiv pentru care mi aş dori, acum, o casă mare.
p.s.3 nu mi au venit fazele astea în text, d aia.

pup.

good day

am dormit frumos.
am muncit cu plăcere.
am râs cu poftă.
am mâncat brânză cu pâine neagră.
am făcut o plimbare bună prin zăpadă.
am admirat nimicuri în vitrine aburite.
am băut vin fiert producţie proprie.
mă simt bine. stop.

Live@ Polivalentă

Marţi, 15 decembrie, şi miercuri, 16 decembrie, Sala Polivalentă din Capitală a îmbrăcat din nou haina cam peticită de sală pentru concerte. De fiecare dată în faţa unui public în număr modest- mediu, una din cele (bietele) două săli în care Bucureştiul poate găzdui c-cântări, a primit vizita britanicilor de la Simple Minds şi urările de bine („Să sară-n aer Polivalenta!”) ale autohtonilor B.U.G. Mafia.
Atât unii, cât şi ceilalţi au depăşit demult zona marelui succes la public şi a creaţiilor de top. Totuşi, trupele au făcut ce-au vrut cu publicul pe care l-au avut la dispoziţie în sală. Iar publicul a făcut ce-a vrut cu sala. În condiţiile în care peste tot stă afişat semnul fumatului interzis, s-a fumat peste tot. Oficialităţile concertelor au încercat, palid, să ameninţe cu amenzi. N-a ţinut. La B.U.G. s-a fumat chiar în sală, iar după ce trecea patrula cu „stingeţi ţigările”, acestea se aprindeau vesel, din nou. Oamenii fumează, iar Polivalenta nu are un spaţiu destinat fumătorilor. Dar ce zic eu sunt fiţe. Polivalenta are – afară- nişte trepte din gresie lucioasă care, la vreme de iarnă şi îngheţ, fac imposibilă intrarea în sală fără accidente. Aşa că, în lipsa bunului simţ, ultima verigă în relaţia reversibilă dintre organizator şi public, cercul slăbiciunilor rămâne căscat în toate direcţiile.
Despre concerte-n sine, numai de bine. Marţi, Simple Minds a reuşit să atragă public dintr-o categorie care nu prea mai iese pe afară decât la ocazii. Aflaţi în turneul de promovare a albumul Grafitti Soul, scoţienii au sunat fantastic, chiar dacă, pe alocuri, cam tare. Ne-au servit piese de pe noul album, între care single-ul „Rockets” a fost cel mai bine primit, dar şi piese de pe vremea când new wave-ul făcea furori şi scotea artişti al căror nume a rămas valabil peste timp. Punctez cu regret lipsa lui „She’s A River” (la Cerb au cântat-o...) şi cu bucurie prezenţa lui „Don’t You (Forget About Me)”, care de altfel era imposibil să lipsească. Apreciez ajutorul dat, spre bună dispoziţia întregului public, de către grupurile răzleţe de fani britanici, aflaţi cu cine ştie ce ocazii pe la Bucureşti.

Miercuri, un alt nume care a rămas valabil peste timp – dac-aş fi răutăcioasă, aş spune că fiecare grup de hip-hop de aici şi de aiurea îşi promovează atât de incisiv numele şi unicitatea, încât ar fi bizar să nu rămână – şi-a adunat publicul, exclusiv autohton şi rărit de ani. B.U.G. Mafia n-a cântat de 10 ani în Polivalentă şi, între timp, din cauza cenzurilor de tot felul, (cred ei) dar şi a scăderii apetenţei pentru genul muzical practicat, (cred eu) grupul a cam pierdut din fanii care ar fi putut umple sala. În ceea ce mă priveşte, a fost o bucurie şi o provocare să-i văd pe cei cărora le datorez amintiri vii din perioada Atomic Tv, când excesul era viaţa şi viaţa exces, ca să parafrazez o altă trupă exponent a genului. Pe B.U.G. nu i-am mai văzut în concert de 9 ani şi m-am bucurat să văd că „băieţii buni” nu-mi înşeală aşteptările.Dincolo de Tataee şi Caddy, mereu prezenţi şi atenţi la publicul lor, dincolo de vocile colaboratorilor de pe marile piese, dincolo de stridenţa dj-ului, m-am bucurat să-mi regăsesc (intactă) una din figurile rele preferate ale showbiz-ului românesc.Uzzi. Veşnic ameţit, absent, gata să se încurce din cauza tempoului, ba prea lent, ba prea rapid, Uzzy n-o arde aiurea şi „greşeşte sincer”. Între un fum, o duşcă de whisky şi 3 înjurături, Uzzi mai are timp să-şi expună glasul voalat, gutural, şi să-şi etaleze inconştient, dar din plin, farmecul de sorginte foarte joasă.

Foto: Cătălin Pavel (mai încolo, că nu vrea blogger...)
PS. Merci, Valy.

Ninge, ninge, ninge

Mereu am fost de părere că cine încă sare din pat în dimineaţa în care aude că a nins, e foarte tânăr. cine nu se gândeşte întâi " mă voi stropi, va fi frig, o să am pantalonii uzi şi se va face noroi", ci admiră, aburind geamul odăii, căderea frumoasă a stropilor de apă îngheţaţi în forme unice, cine deschide ochii şi întinde faţa spre picurii reci.
la bucureşti ninge. e frumos la bucureşti.

pfa...

sunt, şi pentru mine, deseori surpinzătoare.
adică, ce să mai... mă ştiu destui - câteodată şi eu - drept o acritură. sunt deseori cicălitoare, pentru că situaţii în care sunt pusă mă aduc în aşa hal încât să măcăn tot timpul - n aş vrea să dau exemple aici, să zicem că ieri am făcut un pas mic spre mai dolce far niente . sunt ascuţită şi răutăcioasă, uneori, mi e teamă că dacă mi aş muşca limba aş putea să zac câteva zile pe pat de spital, cu diagnostic de auto otrăvire. nu sunt răbdătoare, cheltuiesc prea mult şi am unele gesturi imprevizibile, cu riscuri incalculabile. da,da, ştiu.
dar azi, pentru a nuş câta oară, m a surprins o chestie foarte femeiască, again. plâng la filme! cum naiba, mă? şi adică nu plâng la filme beton - i adevărat, filmele foarte bune nu provoacă reacţii aşa superficiale, aşa că vreau să reamintesc din răsputeri unul din filmele mele preferate, pe care l am revăzut de curând la tvr2, se cheamă " Me You And Everyone We Know", vedeţi l şi dup aia o să aveţi a kind of taste despre cât de ciudată, impertinentă şi relaxată aş vrea să fie lumea mea. Ei, dar nu. Io plâng la filme uşurici, în care Kate Hudson primeşte custodia celor 3 copii ai surorii care moare evident cu tot cu soţ într un accident...vai, şi sora cea mică şi şturlubatică are carieră şi nu ştie cum să fie mamă...şi eu plâng că moarta i a scris în scrisoare " ştiu c o s o dai în bară, dar totuşi tu îi iubeşti".
vai, deci, îmi vine să mi cumpăr un blender şi să mi dau cu el în cap. sau să mi bag capul prost, cu care plâng la filme, în el. să l fac pastă de muci cu broccoli.
Mda

promouri de (re)lansare

Diseară, (re)trăim evenimente minunate. Fenomental -10 ani.

...

o rugăciune pentru Mihnea

nişte vorbe

De când mă ştiu, sunt suspectă de un entuziasm tâmpit, aproape nevertebrat, imposibil de măcar controlat, dacă nu stopat, în ceea ce priveşte muzica. Sunt omul care înlătură zeci de ore de oboseală, ca să meargă la un concert. Sunt cea care-şi calculează vacanţele în funcţie de concertele care au loc într-o anumită perioadă. Sunt persoana care renunţă să sufle în lumânările de pe tortul pregătit de mama, pentru a se înghesui cu încă 300 de demenţi, la o sesiune de story tellers, într-un magazin prăfuit dintr-un oraş nedestinaţie turistică. Sunt cineva prin venele căruia curge cu frenezie muzica, fără punct. Sunt, într-un fel liniştit, o obsedată de muzică (...)
într un clasament de bonton, în curând...

urmăritorii

gata, m am prins.
muncitorii urmăresc şoferii prin bucureşti. pe oriunde găsesc şoferii o portiţă- străduţă de strecurat mai uşor şi fără riscul unui anevrism prin trafic, pac, a doua zi apare ceata de muncitori, cu pickhammerul şi gărduleţele, să spargă ceva.
echipele primăriei se joacă de a hoţii şi vardiştii cu şoferii bucureşteni.
mă întreb cine pe cine va ciurui, până la urmă. abia aştept să plec în vacanţă, la paturile săseşti!

vin

Sărbătorile.
Vă doresc tuturor să fie liniştite.
Mi e dor de tine.

depeche

am primit urări ca într un an normal şi daruri ca într un an cu gripă. sunt plină de ceaiuri, de fructe sau verde sau de mahmureală...mda. aniversez primirea celui mai nou breloc - au fost 2 ani de portofele şi brelocuri, de zău dacă nu dau în problema cu bijuteriile şi n o să mai port portofeeeeel şi nici breloooc. totuşi, pentru că provine de la fratele cu blog, i am găsit un loc haios. pe proaspăta "trusă" de beţe tama primită de la profesorul meu cel răbdător tot cu minunata ocazie a zilei de naştere tralala. zău, mă simt ca puştii din dorobnţi. am tobe, am beţe, am trusă, am cheie. numa tobar nu sunt. şi nici prea curând n o să fiu, of of. mă rog.

la concert la cargo secţia ritmică a făcut mişto de mine. normal, şi eu aş fi făcut, dacă mi aş fi putut vedea faţa încordată, care urmărea toate toate mişcările tobarului nepereche, că dacă tot aveam şansa să fiu la 1m jumate şi acum pricep cât de cât şi ce faaaace, cum să nu mă uit. să fi văzut strâmbături şi rîsete. şi dialog după prima parte:
-băi, zic, bine c aţi făcut pauză că obosisem.
la care tobaru, inocent:
-ăăă, adică cum?

am primit tot de la blogger ul premiat Rodul pământului a lui Knut Hamsun, pe care o citesc cu nesaţ şi am înrăgit o dijn primele pagini. Mi a părut tare drăgălaşă aia cu " timpul, cu apa, săpunul şi mâncarea lui, curăţă toate rănile", citat aproximativ. Îmi place tare că are poante mici, peste care un cititor neatent poate trece prea uşor. Bunăoară, Isak, obsedat să şi tot numere animalele din staul şi grajd, intră într o seară şi numără oile din staul, numără caprele, numără vacile din grajd şi apoi se duce şi numără şi calul. Deja mă cuprinde frica aceea pe care o ai doar când o carte ţi place foarte mult. Că o să se termine.

duminică am de gând să mă fezandez şi să ies pe stradă la Universitate, cu nasul roşu, ca să întreb HÂC eu cu cine votez, HÎC. Că zău, vai de mine, nu prea ştiu ce să fac.

Am văzut la un blogger Fly o fotografie cu luminiţele aprinse în Cluj, piaţa lu Averam Iancu. Am oftat lunguţ şi mi am mâzgălit rândurile către Moş în cap. Deoarece evident sună penibil orice le aş face, le redau altfel,- e un obicei idiot dintr ale mele, să mă cert sau să spun chestiile absolut penibile sau doar penibil de edulcorate în engleză- deşi Moşu meu e român, stă în Rai pe strada Curcubeului no.9, lângă Iepuraş... I want a boyfriend from Cluj if ever possible again.
na. plănuiesc o excursie, da încă nu ştiu unde, nici bătută. până o să am eu iar bani de ceva - inclusiv bilet de avion - mai durează, aşa că deocamdată s calmă.

Pup.