tag:blogger.com,1999:blog-54713518550825187842024-03-07T15:50:04.646+02:00Eu şi cu Tudorunde-s 2 puterea creşteAnahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.comBlogger1136125tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-9945140411766004212022-08-12T14:21:00.009+02:002022-08-12T14:41:35.241+02:00<p> Vrute și nevrute</p><p><br /></p><p>S-a schimbat layout-ul blogger-ului de când n-am mai fost eu pe aici...mda. În fine, ca să nu cad în păcatul meu obișnuit, ăla de a avea o deschidere de 10 pagini, după care, când vreau să-mi spun povestea, mă plictisesc și o fușeresc, începem. Abrupt.</p><p>Înainte de a-l avea pe Tudor nu eram a poze person. Nu-mi plăcea deloc deloc să fac fotografii cu locurile în care mergeam, cu persoanele cu care mă întâlneam, I never captured the moment, ca să zic așa, fiindcă mi se părea că, tocmai, îl pierd. Când în locul trăirii directe pui un ecran de telefon sau în locul zâmbetului către om pui unul de poză, (hai să facem un selfieee! deși nu exista termenul în vremurile de care vorbesc eu) parcă nu mai e ce-ar trebui să fie. E ca și cum ai scoate un frame dintr-o imagine, e doar un frame, dar apoi imaginea sare. Plus că, de obicei, nu e doar un frame.</p><p>Așa se face că sunt foarte, foarte multe momente din viața mea care nu sunt surprinse în niciun alt fel decât de sufletul și de mintea mea și care, în loc de a fi arătate, au trebuit povestite oamenilor cu vorbe, cu intonație și gesturi, cu nuanțe și inflexiuni. Mai greu de redat, dar mai bogate cumva, lucru care, cred, m-a și ajutat să-mi dezvolt, mereu și mereu, posibilitățile de exprimare și expresie. Cum să mai găsești comparații, epitete interesante, cum să mai faci analogii la o poză? I-o arăți omului și treceți mai departe, cel mult, dacă poza nu e bună (și cele mai multe nu sunt) trebe să dai explicații suplimentare legate de loc, timp, moment etc, dar nu vei mai spune „iarba era ca o...”, pentru că vede și el cum era iarba, că are ochi și, eventual, are și propriile comparații la el. În plus, sunt unele momente, unele colțuri de lume sau unele situații care, în poză, nu au nimic deosebit. Bunăoară, cât de rar dai peste un petec de iarbă bine îngrijită, peste care s-au așezat, ca-ntr-un desen de covor, câteva frunze galbene căzute de la un copac care îngălbenește timpuriu? Zilnic toamna. Dar adaugă-i câteva pete leneșe de soare, care mânjesc puțin contururile sigure ale frunzelor. Pune-i o atmosferă blândă, de septembrie, când lumina de mângâie, curgând pe lângă tine ca o pelerină invizibilă. Adaugă-i ceva din tristețea cruntă pe care tocmai ți-o provocase sculptura de alături (iarăși ceva imposibil de fotografiat în întregime, imposibil de redat în poze de amator sentimentul pe care ți-l provoacă vederea a câteva zeci de perechi de pantofi, surprinse în momentul în care posesorii lor, femei, bărbați și copii săreau din ele și se aruncau în Dunăre...) și vezi ce iese. Ceva care nu-i în poză, cu siguranță.</p><p>Unde mai pui că d-asta citim de fapt întâi cartea și pormă vedem filmul, nu? Și cum, cum altfel ne putem minuna de ceea ce i-a trecut unui scriitor prin cap, dacă vedem imaginea de-a gata, nu reconstruită de propria noastră sensibilitate? Sau, even better, regăsim într-o carte un lucru, un detaliu cât de mic pe care l-am observat și noi? De exemplu, de curând am terminat o altă carte a lui Alice Munro, care, în două rânduri, m-a făcut să simt că suntem legate cu un fir cu neputință de tăiat. În două rânduri aseamănă poezia cuiva cu contururile frunzelor, lipite toamna trecută de asfalt și care, conservate cumva de zăpada iernii, se mai zăresc slab, ca un fel de imprimeu al trotuarului, tocmai primăvara următoare. Citești asta și, zbang, te simți (adică eu una mă simt) înviorat, bucuros că și tu (poate înainte să scrie ea, definitely înainte să citești această nuvelă) ai observat același tip de detaliu. Pe mine chestiile astea mă fac să mă simt foarte, foarte bogată.</p><p>Legăturile cu artiștii sunt astăzi o istorie îndepărtată pentru mine. Copilul și Galaxia Copilulului m-au îndepărtat de acea parte din viața mea, fără regrete, desigur (doar prieteniile pierdute din cauza/datorită programului pe care o persoană cu copil mic îl are le-am regretat. Sunt prietenii nu neapărat cu artiști, nu am decât una pe care o numesc și acum cu teamă așa). Însă, însă sunt multe siuații în care îmi amintesc cu un sentiment viu de emoție de întâlnirile cu niște granzi, astăzi ușor ușor uitați, oameni cu care am lucrat, alături de care am petrecut după-amieze, cărora le-am traduse vorbele sau le-am explicat cine locuia în blocul de la Casata și cât de terminați am fost la cutremurul din 77. NU am poze cu ei, nu am. În vreo 2-3 situații am fost împinsă la poză, că oamenii au simțit-o ca pe o datorie (hai să facem poză cu transpirații ăștia, că au muncit pentru noi - în condiții de obicei proaste, că așa-s condițiile la concertele locale - câteva zile). Sau au fost instantanee, adică eram cu unul de după gât și hop poza sau cineva uninvited i-a zis artistului că „băăă, anacălin e persoana cea mai îndrăgostită de tine, cum cine, asta de stătuși lângă ea opt ore din viață” și atunci omul a venit cu brațele deschise „păi hai să facem o poză, cum naiba n-ai cerut?” și am stat la poză, ce să fac. Mutra mea în pozele astea nedorite, lângă mutrele lor afișând (automat, cum altfel?) zâmbetul larg cu implanturi (ahem) perfecte? Jenată, stâmbă, cu gura deschisă în „ Hai mă, nuuuu” sau placidă, cu colțurile gurii ușor în jos și picioarele despărțite într-un sentiment de jenă, cu labele scălâmbăiate înăuntru în adidași. Sau încercând să mă fac mică-mică (eu fiind aproape mereu, potrivit superbelor standarde, cam mare-mare) de jenă că într-o clipă s-ar putea să fac pipi pe mine, mintenaș, pentru că am fost atinsă de cea mai iubită persoană de pe Pământ (at the moment/time). Da, groaznic. Iubesc tare o poză pe care o am cu cel mai iubit dintre toboșari, căruia nu prea-i place să facă poze (deloc, și nici cu mine, dar, dacă, la fel ca toți artiștii, înțelege nevoia fanului străin de poze, la omul relativ apropiat n-o mai înțelege) în care cred că doar noi doi ne dăm seama că suntem în ea. E o poză pe film, făcută de la distanță mare, noaptea, minunat de neclară. De aia cred că o iubesc.</p><p>Normal c-am obosit, dar trebuie să intru și în partea a doua, că altfel textul n-are cap și coadă, dar, oricum, daca a fost bun de ceva până acum, de acum n-o să mai fie, pur și simplu pentru că, de când s-a născut Tudor, FAC POZE. Fac multe poze cu el, încercând să suprind mai repede (că nu mai aveam timp în primii ani de viață să scriu) un anumit moment din viața lui, un zâmbet, o strâmbătură, o ceva care mă va face să mi-l aduc aminte, bebeluș, peste timp, când, când. Și totuși, deși rețin în camera telefonului momente și locuri în care am fost cu Tudor și le trimit în patru vânturi, (prietenei mele apropiate, mamă și ea și, bineînțeles, bunicilor, care nuștiudece simt nevoia să primească separat toate pozele) când mă uit la fotografiile cu Tudor mic, nu-l recunosc fără ajutorul unei întâmplări care să pop up from my head și să-mi readucă sub nas perioada, mirosul, gustul, senzația. Nu-l recunosc, nu mă simt atașată de acea persoană mică și știrbă, eu nu am trecut p-acolo niciodată, eu știu doar pre-puberul ăsta semi-enervant, care nu se spală, cine ești, baby? Dar când -fără a privi o fotografie - folosesc cuvântul limbă („nu-mi place mâncarea de limbă”, de exemplu) îmi aduc aminte de un moment din holul casei noastre, când Tudor se chinuia să se încalțe singur și nu reușea, fiindcă limba pantofului era înăuntru și lui nu-i încăpea plăcinta aia de picior pe care o au toții copiii mici și grăsuți, iar eu i-am zis „păi n-o să meargă așa, scoate și tu limba!”, iar copilul, ascultător (<i>ascultătoooor?</i> când?!) a scos limba lui din gură, atunci când, ziceam, îmi amintesc de asta, mă inundă o emoție greu de stăpânit, o emoție egală cu râsul și bucuria de atunci, care au ținut loc de poză, că oricum, până s-o faci, copilul pricepuse eroarea și-și băgase limba înapoi în gură. Scriind și descriind minutul ăsta de aur din viața mea, îmi dau seama că n-am nevoie de nicio poză, de niciun frame, amintirile sunt bine înșurubate la locul lor, strașnic încuiate, sunt un pod cu mii de lacăte, un gard din fier forjat cu nenumărați trandafirași mici și ruginiți, prinși de el, sunt o fațadă împodobită până la refuz cu frunze de laur și îngerași în curul gol, o fântână cu o mie de jeturi colorate, un vitraliu cu sute de cioburi pictate alandala sau un tricou plin de paiete care, dimpotrivă, o iau, ca la un semn, în direcția spre care bate inima mea, un lan de floarea soareluri la răsărit, o mare tivită cu valuri mici și așa de mereu inegale și fiindcă mai am două zile până ajung la îmbrățișarea uneia mai calde mă opresc aici, așa, fiindcă mor de dor, mă uit la poze și nu au miros, nici foșnet și cu astea e deja altă poveste.</p><p>p.s. Pun o poză cu CM, fiindcă sunt (bineînțeles) îndrăgostită de el și nu am ce să depun în inima mea, încă nu l-am întâlnit decât când era el mic-mic și departe și eu am plâns un pic, dar nu m-am dus mai aproape, că sunt și eu om și nu vreau să mă fărâm în bucățele cât confettii-le lui colorate, încă nu mi-a venit timpul. (dacă mai știu cum se pune o poză). Courtesy nu știu cui, că am găsit-o pe netul mare, fără drepturi.</p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhL8uoWjRU58AI5CqIHzbEEQMEuD8nwQeSBaq_SaGqVsTTve2N48e-4yXz6zrh4En1_PleC46-6GIY_BYJhcf9TLeljaRY0gExaSXTvVqkZrckFDaM5lj8_9LJwMlapTkjA68xFIjf47J04HaAdnUKJh5V0K05VifMuCF3UnNOFKRU7GdlEck9gKcFi4A/s635/FB_IMG_1659898961544.jpg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="635" data-original-width="635" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhL8uoWjRU58AI5CqIHzbEEQMEuD8nwQeSBaq_SaGqVsTTve2N48e-4yXz6zrh4En1_PleC46-6GIY_BYJhcf9TLeljaRY0gExaSXTvVqkZrckFDaM5lj8_9LJwMlapTkjA68xFIjf47J04HaAdnUKJh5V0K05VifMuCF3UnNOFKRU7GdlEck9gKcFi4A/s320/FB_IMG_1659898961544.jpg" width="320" /></a></div><br /><p></p>Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-80580903386958583512021-07-29T00:19:00.001+02:002021-07-29T00:19:14.742+02:00...<p> Eu m-aş lăsa de lumea asta, v-aş lăsa-o vouă, că eu nu mă mai prea găsesc în ea.</p><p>O lume-n care zâmbetul complice al unui angajat de la Mega-n noapte e mai puțin important decât o bere.</p><p>În care un moment de grație nu face doi bani pe lângă o maşină nouă.</p><p>În care o girafă împuşcată drept trofeu nu duce imediat la puşcărie cruntă.</p><p>O lume-n care nu contează prea mult cine eşti, ci cum arăți, în care cuceririle au loc cu fundul, nu cu ochii sau cu vorba.</p><p>Unde argintul se transformă-n nepăsarea şi ura de a nu fi aur.</p><p>O lume-n care toți copiii-au stat închişi în case, în vreme ce adulții-o ardeau bezmetic pe străzi şi pe la cozi, după drojdie şi bere, e pandemie, frate.</p><p>O lume-n care macul e bun doar pentru poze, că viespile sunt date jos cu spray-uri. Rapița-i la ce bun?</p><p>I-o lume-n care plajele sînt late şi mi se fură dreptul de-a mă arunca în mare dintr-un pas, cum m-a-nvățat pe mine Vama (Veche).</p><p>O lume-n care îți găseşti pereche într-un ecran şi nici măcar în trafic un zâmbet nu provoacă un cutremur, ca cel pe care îl provoacă o încadrare proastă înainte.</p><p>O-ncui şi neatinsă vreau să v-o las, ca nu cumva să jegoşească picătura nouă de lume pe care-am crescut-o cu alți câțiva nebuni şi 4 lacrimi din vise, ploaie, carte şi nimic. </p><p>Stați. Să descui ca să mai iau doar zâmbetul de casier la Mega. Atâta vreau, apoi de-a dura dați-vă. Adio.</p><p><br /></p><p><br /></p><p><br /></p>Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-82213397095026266202020-06-23T10:32:00.000+02:002020-06-23T10:32:24.478+02:00nimicdoar voiam să-mi scriu aici că după ce ai trecut prin tot ce s-a scris critic - both americanii și englezii pot fi atât de răi în astea! inventează cuvinte când e să fie nașpa cu cineva, atât de virulenți sunt - te-ai necjit de tot ce ai citit și ai dat dreptate (stagehand for superbowl, he's foofing, false modesty, și câte și mai câte) de destule ori tuturor criticilor, fără să uiți să te gândești și cum s-o fi simțit ăla ...și după aceea să treci peste toate and still love it...astae ce numesc eu sinceritate . sau prostie crasă. nu m-am hotărât.Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-54638241415504030912020-06-07T20:40:00.001+02:002020-06-07T20:40:08.156+02:00pumn'n'plexNimic nu m-a lovit mai tare în această relaxare treptată, urmând lockdown-ului de 2 luni și mai bine, decât fotografiile publicate azi, de la concertele Cargo și Vița de Vie care au avut loc ieri la Timișoara și Cluj. Am simțit că viața mea, a noastră, a celor cărora muzica le curge prin vene, nu va mai fi, măcar o vreme (probabil îndelungată vreme) la fel.<br />
Cu Despot n-am vorbit (nici nu-i mai știu/am nr de telefon, cred) dar am vorbit cu cel mai iubit dintre pământeni, poate pardon, toboșari, și l-am întrebat cum s-a simțit, într-o astfel de situație, știind de dinainte răspunsul.<br />
Ciudat, creepy, inadecvat, în prima parte, apoi, încet-încet, mult așteptata legătură s-a produs și a mers totul bine.<br />
În timp ce vorbeam cu el, îmi rulau tot felul de imagini prin cap, fără să-mi fie clar cu ce seamănă șirurile de scaune aliniate la 2 m distanță.<br />
Apoi, brusc, am avut, dincolo de unda de șoc, revelația. Cu asta seamănă.<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhIovx3kcALPZhytmDFBtYsYcGbwzIAbM89izaa08nLHzrmcudKYr7RlXxDaWGpfx4ovRWJUOyngxWh3gNdzyG0sP9hvqeqEY-bzk-zfIJhy275VeW-U5BguH8TliVJJ0-OP42RiIptkbbM/s1600/cimitir.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="180" data-original-width="279" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhIovx3kcALPZhytmDFBtYsYcGbwzIAbM89izaa08nLHzrmcudKYr7RlXxDaWGpfx4ovRWJUOyngxWh3gNdzyG0sP9hvqeqEY-bzk-zfIJhy275VeW-U5BguH8TliVJJ0-OP42RiIptkbbM/s1600/cimitir.jpg" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj_qu4AcNpz3an4CQZawmrILkop80__uk0G3MrmhTW0tlL2zOaRgNc9VKCd6dHTo2SFHmYWp-Vxo95rrLVa55u-4kSIm0YGnafcUmO0FL7MBv_1IXseZ21aQxZxtQeWe-4bOE2A5vAL7GWD/s1600/inquam-photo-timisoara--concert-rock--piata-libertatii--6-iunie-2020-138925.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="600" data-original-width="900" height="213" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj_qu4AcNpz3an4CQZawmrILkop80__uk0G3MrmhTW0tlL2zOaRgNc9VKCd6dHTo2SFHmYWp-Vxo95rrLVa55u-4kSIm0YGnafcUmO0FL7MBv_1IXseZ21aQxZxtQeWe-4bOE2A5vAL7GWD/s320/inquam-photo-timisoara--concert-rock--piata-libertatii--6-iunie-2020-138925.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<br />Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-25935998398379852332020-06-02T00:13:00.002+02:002022-08-12T14:52:06.046+02:00Viva la vidaCă sunt de fapt o miorlăită care se dă drept dură nu mai e de-acum o noutate nici măcar pentru mine. Eu una mă mai mir cum poa' să încapă, de-a valma, așa, în mine atâtea chestii complet opuse. Rea de gură încă sunt ca un șarpe pe care l-ai călcat pe coadă, deși pe mine nu trebuie să mă calce nimeni, deseori. Adică da, dacă mă calcă e mai rău, uuuu, mult mai rău, dar și așa, în general, dau din gură fără zăbavă și zăbală, despre diferite lucruri, surprinzându-mă (pe mine, mă) neplăcut cu ce chestii îmi ies din gură. Bine. câteodată-mi place felul în care le aranjez, dar nu mai sunt de mult fan al celor ce le spun, fiindcă de multe ori vreau doar să fiu un pic sarcastică, un pic interesantă, un pic haioasă și un pic inteligentă ( ca miresele...) dar sfârșesc prin a mă îngrozi de ce-mi iese, larg, pe gură. Mă rog...<br />
În ultimul timp, cu vreo două excepții ( de persoani, nu de situații, din păcate) am reușit să mă comport onorabil, nu am foarte multe să-mi reproșez...bullshit, am, dar na, ce să zic și eu...<br />
Fratele meu îmi spune, la fiecare stupoare nervoasă pe care o scot pe gură, că trebe să fiu o bună catolică. Mda, nuș ce să zic, lui i-o fi mai ușor, poate, că el umblă cu capu-n nori și limbi străine, mereu are un cuvânt, o formă, ceva de care să se întrebe și la care să reflecteze, asta dacă nu e preocupat de traduceri întregi. E un strălucit, da, numai eu sunt om și mă enervez.<br />
Așa, dar care-i faza cu miorlăiala, o să zici.<br />
Păi încă sunt stupefiată de faptul că m-am îndrăgostit. Nu e de sărit cu masa, dansul sau volumele de kamasutra, nu vă obosiți. Adică aș vrea eu, dar eu m-am îndrăgostit de Coldplay.<br />
Lucrul ăsta e absolut incredibil pentru gusturile mele muzicale demult lăsate în urmă de alte lucruri nu mai importante, dar mai stringente, cum ar fi școală, școală, copil, parc, parc, trai, mașină, vacanțe, școală, copil, gătit, chestiile astea fancy cum sunt a te îndrăgosti dpdv muzical de ceva din nou rămăseseră de ceva vreme mult, mult în urmă. Abia de mai aveam timp să deschid o altă carte decât greacă, latină, greacă, latină. Bine, nici p-alea nu prea le deschid, dacă ar fi să-i întrebați pe profesorii mei.<br />
Așa, și deodată, dintre sute de catarge care abia se țin naibii cumva, BUM, Coldplay. Daaaa, m-am plâns și m-am canonit pe toate drumurile, opunându-mă în cap, în suflet, stând tare pe picioare, cum adică, carevasăzică, să-mi placă mie nebunește, dar nebunește, îți spun, altceva decât ce-am frecat o viață întreagă, sunt o retrogradă și o ignorantă, știu. Nu că n-am ascultat o grămadă (mică) de muzici, dar io în cap, la volan, în fața mării, rămăsesem cu aceleași chestii, turate și turnate la infinit și eram bine. Bine cu mine și cu zecea mea de formații pe care le ascultam, nu organizat, ci ciupit, așa, când mă apuca vreo secvență d-asta de le ascultam.<br />
Păi și cum Coldplay? Uite nu știu. Adică, știu ceva, știu că acum aproape 20 de ani am montat un film întreg de stație (TV) pe Clocks. Tema generală a filmului de prezentare asta a fost. Sunt omul unei piese, un editor cât se poate de plicticos, probabil, care detestă să schimbe melodia. Sau o fi vreo urmă de respect, nu știu. În fine, țin minte că acum 20 de ani, piesa aia (habar n-am de text, niciodată n-am ascultat textele pieselor, sunt o tâmpită, știu) m-a ținut în picioare 40 de ore cât a durat montajul.<br />
Pormă pauză, Dream Theater, U2, Police, Lake of Tears, Vița de vie, Celelalte Cuvinte, Cash, Eels, Kumm,Chifiriuc, prostii. Adică nu prostii, Doamne ferește, da nici urmă de Coldplay în viața mea. Îi mai auzeam din când în când la radio și făceam mai des la la Direcția 5 , a , uite o piesă bună. dar cam corporatiști așa. Nu știu cum, nu se potriveau cu vârsta mea, mi se părea o muzichie făcută la eprubetă, prea mult falsetto în ăla, prea simplă, prea mmm.<br />
De vreun an, când intram în clasă la Mino (colega mea) asta era cu Coldplay, mamă că ce-i plac... Hm, bine. Dar mi-a intrat în cap Viva la vida. Și am lăsat-o iar așa.<br />
Acum vreo mai puțin de un an văd un carpool karaoke cu James Corden, invitat Chris Martin. Și mă lovește direct în moalele capului. Da, personajul. Așa natural, așa nuștiucum, așa plin de umor, așa am râs la faza aia cu " That's what I sing" (uitați-vă, nu zic nimic) și la ailaltă cu pedalatul în tandem... Am murit un pic. Such a nice guy. Pe urmă, iar i-am lăsat baltă, copil, școală, școală, parc, trai, u know the drill.<br />
A venit pandemia. Nasol, mult nasol. Și-n acest mult nasol, mă pomenesc că mă,pocnește să ascult Viva la vida, că-n fond, încă suntem aici, încă suntem bine, și-mi dă deodată așa o stare...de parcă îmi curge viață direct prin vine. Și...fotbal. Am mai scris printr-un comment, nu știu ce e cu ei, dar cred că refrenele alea dintr-o singură vocală modulată pe sunete miros a fotbal, miros a stadion, miros a imens de mulți oameni cântând împreună, miros așa a libertatea aia pe care ți-o dă cântatul din toți rărunchii, ca boul, din toți bojocii tăi, sătul de aia și aia și ailaltă. E un strigăt acolo pe care-l strigi până la capăt și pe urmă te simți pur și simplu mai bine.<br />
M-am dus la Yellow, m-am întors la A sky full, m-am plimbat pe la Paradise, m-am reîntors la Fix you, aceeași senzație stranie de vânt, de libertate, de țopăială din aia pe terasă cu beculețe, parcă m-am întors La motoare (probabil cea mai fericită terasă a vieții mele...).<br />
Îi scriu lui Alecu bă m-am îndrăgosit de Coldplay (+ emoticon cu maimuța care-și pune mâinile pe cap) ăla îmi răspunde nu-mi place vocea. Îl bombăn un pic, că ce să zic, nici eu nu mă omoram după vocea aia, (too much falsetto!) dar altă voce să mor dacă se potrivește la ce se cântă acolo. De ochii purtători de voce ia hai să nu mai zic, fiindcă iar o să-mi reproșeze vreun necioplit că eu mă uit la muzică sau la ăla, de parcă-s oarbă, na.<br />
Mă întorc la Viva la vida unde mă înmoaie până și videoclipul, filtrul ăla de pictură m-a zăpăcit (în general videoclipurile lor sunt interesante sau măcar aiuritoare, așa) și la Corden și la...îmi dau seama că e ceva în text. Roman cavalry choirs are singing. Hopa. De unde să-i fi venit. Mă duc și sap și găsesc. CM a făcut clasice. CM a făcut greacă veche și latină la UCL. A absolvit magna cum laude (my my my io o să fiu repetentă curând). Și uite-așa, gata. M-am îndrăgostit definitiv.<br />
the endAnahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-39323799112161158282020-04-25T11:17:00.002+02:002020-04-25T11:17:31.333+02:00Marea Neagră are ochi albaștriDe când cu știți voi ce, fac numa' lucruri unu și unu. De parcă gratiile astea nevăzute, date de cele 23 de ore state în casă zilnic, mă îndeamnă să depășesc depărtări, trecut, lucruri.<br />
Întâi de toate, vorbesc cu oameni cu care nu am mai vorbit de, hăt, un veac - aș zice, dacă n-aș fi deja agasată de câte " băiețelul e cu bunica în parc", una chiar lately. Așa c-o să zic ...demult.<br />
Vorbesc cu prietena și colega mea de bancă din liceu. Care e în Canada. Ne auzim și vedem de parc-am fi vecine. Acuma, următorul topic e lucrarea mea de licență O varză în capul meu, dar măcar o discut cu ea.<br />
Apoi am vorbit de două ori cu o prietenă, o amică, o cunoscută, de fapt, dar de care mă leagă multe ițe și fire nevăzute, dar hotărâtoare în felul de-a fi a unui om. Muzica, interesul pentru carte și părerile deschise, fără a judecam despre orice. Țin minte că-n primele zile de izolare pe ea am sunat-o ca s-o întreb cum și-n ce fel procedează ea cu nepotul pe care știam că-l are în grijă. Pentru mine ea a fost alegerea perfectă: onestă, chiar brutal, dar fără să te judece și fără să te dea cu capul de zid, cum făceau onor alții, care strigau de la balcon la oameni pe stradă.<br />
Aici, că tot ajunseră, am și eu o nelămurire. De unde știu oamenii ăștia (în afara situației în care ei le știu pe toate) cât și cum și de câte ori și pentru cât timp a ieșit ăla la care tu țipi " stai dracu n casă" din casă. De unde știi tu că ăla n-a stat de o lună de zile liăit de geam, până când s-a hotărât să scoată și el, și copilul lui, nasul la primăvara asta bândă de-ți vine să te zgârii pe ochi? De ce ai tu voie să decizi că ăla se plimbă ca nesimțitul, în timp ce tu ai o treabă care nu suportă amânare?<br />
M-am săturat și mi-e greață să citesc " azi am ieșit și eu un pic să duc niște acte/fac niște cumpărături/ mă duc la x și vaaaai, era o tonă de oameni pe stradă, ce nesimțiți". Păi, tu cum i-ai văzut, fiindcă ai ieșit și tu, nu?! Nu așa? De ce TU ai o treabă și "ai ieșit umpic" și ăia n-ar fi ieșit și ei umpic? Cum decizi tu că, în vreme ce tu ești corect până-n pânzele albe și ai ieșit doar umpic, ăia se flendure pe străzi cât e ziua de lungă ( în loc să stea închiși în case cât treci tu, ca pe urmă să fii TU pentru ei boul care a părăsit izolarea)? Stop stop stop that.<br />
Să revenim la lucrurui nefăcute, m-am întors la Lorelei.<br />
Oricât de prost v-o suna unora (I dont care) e una dintre cărțile care pe mine m-au făcut să mă îndrăgostesc de limba româna și marile ei posibilități de a fi expresivă. Ăăăă, și să mă fac extra-romantică, lucru pe care i-l reproșez lui Teodoreanu până la cer și-napoi.<br />
Toată atmosfera aia neverosimilă a romanului, în care nu există sânge și carne și foc, decât aduse prin 1000 de arabescuri de fum în pagină și prin sugestii mai mult încurcătoare decât descurcătoare, mi-a fost dragă mie.<br />
Este -pentru mine, cea de 45 de ani- de-a dreptul îngrețoșătoare pentru mine abundența de epitete, metafore și imagini din cele 300 de pagini ale lui Lorelei și, totuși, n-am putut-o părăsi. Am citit-o într-o noapte, punând în paranteză ziua mea de ieri, în care mai mult am dormitat și am citit sfârșitul plin de tristețea unui " trup fără cruce" al morții dintr-o tâmpită de peritonită a eroinei.<br />
Imaginea lui Catul Bogdan (ce nume prețios, prețioșenia, prețioșeniilor) contra celei a lui Luli ( două note muzicale ce ar merita locul lor separat pe portativ) , a lui Nathan Sabbetai, corbul mereu rătăcitor, îndrăgostit de departe de "Doamna noastră Luli", imaginea familiei-armoniei Novleanu (o familie de păpuși calde, diafane, ne-umane) și a oalei cu garoafe roșii a dramaticei dadaia, toate-toate nu pot fi părăsite.<br />
Și motto-ul meu, simplu și banal ...Marea Neagră ae ochi albaștri. Așa de la îndemâna oricui se uită la ea, și totuși, găsindu-și o expresie nemuritoare în micile scrisori ale lui Luli către Gabriela.<br />
Oamenii din operele lui Teodoreanu nu trăiesc, ci plutesc printre sentimente, îmbibându-se de ele, înmuindu-se și căzând, la un moment dat, de prea multă greutate. Mai prost e că din cer cad direct în pământ.<br />
AtâtAnahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-18713062646998070222019-12-31T09:42:00.000+02:002019-12-31T09:46:54.225+02:00Sfârșit de an, sfârșit la Mega Știți că cineva a glumit la un moment dat zicând că fiecare va avea Mega-ul lui. Încet, gluma se transformă în realitate, totuși, fiindcă și noi avem Mega-ul nostru. Mai precis fie spus, un Shop&Go pe care-l avem la piciorul blocului de când ne-am mutat. Aproape de când ne-am mutat. Că înainte era o chestie cu galantar mare pătrat în mijloc și rafturi pe pereți.<br />
Pentru Tudor era o adevărată încântare, atunci când începuse să meargă, să intre după galantar la Mamaia - o femeie micuță între 2 vârste, de atunci - și să cerceteze p-acolo. Ea nu prea-i dădea voie, ba-l mai lăsa. Așa, cum e cu copiii mici.<br />
Acolo a căzut prima oară T în nas pe scări, de a urlat de l-a auzit tot cartieru, iar mama mi-a transmis că nu se poate așa ceva, cu ei n-a căzut niciodată.<br />
Apoi s-a transformat în Shop&Go și T s-a transformat în toddler și a făcut printre rânduri primele crize că nu-i iau aia sau ailaltă. A fost magazinul unde, înțelegându-mă cu Mamaia din ochi, îi ziceam că-mi pare rău, dar eu trebuie să plec. Se ridica Tudor, cu privirea-mbujorată de plâns și insatisfacție și mă urma. Dar nu mai cădea pe scări.<br />
În urma pățaniilor de la // Mega// i-am zis eu " cu mânuțele astea 2 nu-ți mai iau ciocolată un an" și nu i-am luat, de mă rugam de mama și vecini să-i mai dea ei din când în când.<br />
Era Mamaia atât de micuță, că stătea la casă cocoțată pe un scăunel, ore-ntregi, nu știu cum de nu-nțepenea acolo, fără ca vreodată să uite să mă-ntrebe ce face Tudor.<br />
Mamaiei nu i-a plăcut când s-a introdus citirea codului de bare la casă. Tudor, entuziasmat de bip și raza roșie, trecea produse în neștire, ea se necăjea că trebuia să le șteargă, dar niciodată nu țipa.<br />
Apoi a venit Alina, șef de tură sau de magazin. O femeie înaltă, trupeșă și toată numai bunădispoziție, drăgălindu-l mereu pe T, iar el primind cu drăgălășenie atențiile ei. O dată n-am trecut pe la Mega fără să vorbesc un minut cu Alina, cât de ocupată era.<br />
Și era, că munceau mult și îi căinam mereu. Au un program tare lung și greu la Mega. Și bani firfirici. Și clienți impostori, că dac-ar da examen la "cum să fii un client civilizat" ar pica pe capete și n-ar mai avea voie la magazin, cel puțin nu la unul dintr-acestea mici, de cartier, unde casierii știu și întreabă pe fiecare-n parte ce-i face piciorul sau nepotul, unde se duce de s-a gătit așa, urează și se necăjesc cu tine odată, în alea 3 minute cât stai cu ei la casă. Shop, tell and go.<br />
Alina și Mamaia și fetele lor și nu altele au fost cele despre care am zis eu că trebe să simțim că e 8 Martie și le-am luat un carton mic de prăjituri de la cofetăria de vizavi și le-am dus dimineața înainte de a pleca la serviciu și Alina a plâns.<br />
Și apoi, la o vreme, Mamaia a plecat. Și apoi, la o vreme, Alina a plecat.<br />
Tudor a fost foarte trist. Și eu am fost foarte tristă. M-a întrebat de ce pleacă oamenii și n-am știut ce să-i zic, că nici eu nu înțeleg de ce pleacă. În cazul acesta, aparte, știam, prea lung și obositor programul, prea scurt salariul. Ca la mulți.<br />
Dar altfel, de ce pleacă oamenii când pleacă? Unii mor. Mor și n-ai ce să le faci. Dar alții pleacă așa, pur și simplu, vii fiind, și făcând ei parte din viața ta, cumva, și tu din a lor, cumva.<br />
Tu ești fraier și mic, ca Tudor, ești fraieră și mare, ca mine, te gândești că totu-i bine, c-ai zâmbit suficient, că ai pus pe tavă de la-nceput o porție destul de mare (o fi fost prea mică?) din sufletul tău, că ești suficient tu, cu toate ale tale, ca să fii parte, să fii iubit, să fii acolo.<br />
Și pe urmă oamenii pleacă. Că ai spus destul sau n-ai spus nimic, că te-ai nimerit prea devreme sau prea târziu, că ești prea mult sau prea puțin. Așa, puf. Au plecat.<br />
Astăzi pleacă și Laura de la Mega. Și Tudor se întreabă tare, cum mă întreb și eu pe tăcute, moșmondit.... Acuma, cine vor fi următorii și cum ne vom mai împrieteni și cu ei?<br />
Că nu-s toți oamenii "tăi", cei de la Mega. Și în general.<br />
<br />
<br />
<br />Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-91811167397720332162019-06-15T21:38:00.001+02:002019-06-15T21:38:50.163+02:00TudorSă mi scriu aici, ca să nu uit, câtă bucurie poate să încapă în acest copil.<br />
Cum se bucură el de lucruri la care alți copii nici nu s ar uita, cum le așteaptă răbdător (sau nu prea, dar le așteaptă) iar când are o surpriză (depășire de buget de exemplu) se bucură atâta, mulțumește atâta, e atât de fericit.<br />
Azi, de sfârșitul clasei I, și-a ales cadoul tradițional (o tradiție mică, e abia la al doilea an, dar mă bucur că e a noastră) într-un cuantum de 120 de lei.<br />
A stat, s-a sucit și învârtit, ar mai fi vrut copilul ceva, dar știa că ăla e bugetul și asta e.<br />
CÂND a văzut că pun mâna și pe al treilea set mic de lego, a început să se bâlbâie de fericire.<br />
Apoi să ciripească spre case și nu s-a mai oprit.<br />
Și la ora asta îmi spune " mulțumesc, mama, îmi place așa mult!".<br />
Copilul bucurie.Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-1904675730032912452019-06-04T23:03:00.001+02:002019-06-04T23:03:46.337+02:00un singur sfathai că nu m am lăsat mult așteptată, n am mai trecut de 3 luni p aici, doar.<br />
să mi las câteva vorbe, să mi le citesc mai la bătrânețe.<br />
să nu uiți, Ana, cui îi împrumuți să citească cursurile lui iacob.<br />
că așa ai făcut tu cu cărți d ale tale de căpătâi, care fiindcă îți plăceau prea mult, te ai gândit tu cum să faci fapte bune și să le împrumuți și altora, să le citească și ei, să fie mai bogați,(cum ar zice guru mikișor mai bogați în cap) mai înalți și mult, mult mai șmecheri decât vrea să i lase să creadă lumea asta nebună plină de abrevieri gen pnl ș.a.m.d.<br />
așa ai rămas fără pantaleon și vizitatoarele, așa ai rămas fără teoria norilor a lui audeguy și așa vei fi rămas și fără altele pe care,desigur, le ai uitat. doar că pe tine te doare constant.<br />
deci, nu da cursurile lui iacob.<br />
într o zi, la țară, la miclăușu de jos whatever, o să dai la cucurruz (sună mai spaniolește) ș o să le citești din nou, știu eu, mai cu bucurie și mai pe chill, că de examenu ăsta le ai citit, te ai vrăjit și pe urmă ai rămas probabil cu onoarea nereperată la examen.<br />
<br />
cum adică cine e iacob?<br />
înscrieți vă la limbi străine și aflați în semestrul 2. dacă faceți spaniolă, o să aflați mai multe.<br />
<br />
bye.Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-46319102359459063332019-02-15T21:07:00.001+02:002019-02-15T21:17:03.220+02:00astăzi despre școala noastră într-o postare foarte lungă și plină de întreruperi (I) probabil mulți dintre prietenii mei buni și adevărați știu că, din 4 mai 2016, eu am făcut o schimbare fix la fel de mare ca atunci când Tudor s a întors în burtoaica mea, ca să se pregătească de decolarea de peste două luni.<br />
la fel ca Tudor, care timp de 6 luni n-a făcut aproape nicio mișcare, maică-sa, aproape 16 ani n-a făcut nicio mișcare din cel mai minunat loc de muncă pe care l-a avut vreodată. adică nu a plecat de acolo, deși înjura de 20 x pe zi calculatorul care-i juca feste și de cel puțin tot atâtea ori (deși nu chiar zilnic) pe anumite și nu prea diverse persoane, care o enervau (probabil că și ea pe ele) din multe motive din care ea se enerva repede, că aproape orice calitate are, în afară de calm englezesc. <b><i>Ce-am scris după penultima virgulă i se aplică și lui Tudor. </i></b><br />
<b><i> </i></b>revenind, locul meu de muncă a fost, timp de 16 ani, cel mai minunat loc de muncă pe care una ca mine l-ar putea avea, datorită unor colegi pentru care nu găsesc suficiente cuvinte ca să-i descriu.<br />
<b><i> </i></b>o singură metaforă mi vine în cap și aia e veche, obosită, comunistă, prăfuită, cum probabil devenim și noi, ăia din primatv, în afară, desigur, de Doru și de Petruț, care par, habar n am de ce, veșnic tineri.<br />
metafora e aia cu vecinii. știți, câte unii au avut noroc de vecini mai apropiați ca familia. din ăia de la care cereai o cană de ulei, una de zahăr, o sută de mii sau să stea umpic cu copilu' cât te duci tu să iei medicamente. așa erau și sunt cu siguranță colegii mei din departamentul promo de la prima.<br />
Lucică, care a făcu mișto de mine cel puțin o lună cu tenia Versace (cum o chema, măi?). Dana, minunata mea prietenă și colegă care, dacă am puțin noroc, o purta și acum cerceii cu pietre rubinii, Doru, cu evervările lui candide, Mircea -omul-ăla-care-te-ajuta-nomatterwhat, Liviu care nu știa când e Paștele, Silviu, care mi a făcut cel mai tembel card de bun venit când s a născut Tudor, (apropo, era galben de icter în poză) Nikoc, venit mai târzior, dar din același aluat, Denis, colegul nostru bun pașnic și calm, care sper că și a terminat casa și problemele cu ridicarea ei. Petruț, care avea mereu o vorbă bună și ceva de râs, iar când îi arătai o porcărie de promo el mereu zicea că las' că i bine, nihilistul de Mihnea, care contra orice, instalând un ciudat echilibru, și discretul Sensei, care se închidea la el acolo și scotea capodopere din rahat, iar când ieșea de acolo o zi fuma, 10 nu, de nu mai știai ce și cum.<br />
Îl las nu degeaba în urmă pe Messer, despre care nu știu exact ce și cum să zic, dar știu că îi iubesc cu patimă stilul, glumele seci, râsul care i se arăta rar, dar când i se arăta ți se schimba ziua, care ne a făcut poze și mie și Danetei cu burțile mai mult sau mai puțin la gură pe lângă tufișurile din curte . Aceluiași i am răpit capacele de la mașina lui mult iubită și îngrijită maniacal,(Negruța?) care cred că și azi are parte de același tratament, în vreme ce, când vedea mașina mea, Dan era aproape de leșin.<br />
și ultima de care vreau să scriu e Rădi. Rădița noastră. Rădița care râdea din orice și se îmbrăca în negru atunci când se simțea cel mai bine și când era fericită, cu care ne hlizeam într un minut cât cu alții în 3 zile, ne auzeam râzând, cum ar zice, exarhu, ca proastele, dinăuntru, așa că mai veneau și alții pe hol la fumoar și se întregea gașca, și ieșeau și cei care nu fumau, că -zicea Daneta - întotdeauna e mai interesant ce se întâmplă afară decât înăuntru. iubita noastră cu iubitul ei, care încărcau, cu prietenii lor, mașini întregi de alimente și consumabile și puneau la punct călătorii de 2 x pe an către cei mai puțin norocoși. Rădița noastră care într o astfel de călătorie și a găsit copilul de care nu s a mai dezlipit decât când ea s a dus la îngeri. Rădița noastră care râdea de mine și de Dana că vorbim de copii, iar când a venit Ioana vorbea de ea ca despre soarele de pe cer, soarele ei...iar noi o ascultam cu drag și eu cu limba ascuțită îi ziceam vezi, Rădi?!............................................................<br />
<br />
Și a mai fost acolo, în postul ăla cu programe idioate, dar pe care le serveam cum puteam noi mai bine, vărsându- ne ficații pe tastaturi, în ajun de Crăciun la ora 7 seara, (plângând de draci și de șefi) o pepinieră de prieteni sau de oameni care nu ți vor întoarce spatele niciodată doar pentru că pur șoi simplu ai fost pe acolo pe lângă ei. Cătălina (unul dintre sufletele mele, ne am părăsit reciproc, nici azi nu știu de ce), Misha (in luv with her forever), Lili, Johnny și Grosu (de care ni s a rupt inima când a fost la ananghie) și Bach (îl cheamă Sebastian, bietul om) și fetele de la emisie și fetele de la arhivă, toți -toți oamenii noștri buni, cu care te întâlneai pe sus sau pe jos și uitai să mai pleci.<br />
<br />
De acolo am plecat eu, din cauza timpurilor, din cauză că nu se mai putea sau nu am mai putut eu, din cauza unor oameni pe care nu i am înțeles și nu i înțeleg, nu i am plăcut și desigur reciproca, nu am crezut în ei și, cel mai probabil, nici ei în mine, că altfel aș fi rămas mult și bine în spațiul nostru devenit strâmt, sărăcit, în care devenise aproape imposibil să lucrezi, dar eram totuși, împreună. Un împreună care s o fi ciobit și când am plecat eu la școală, și când a plecat Daneta la antena, dar cred că s a rupt cu totul într un fel înfrigurat și nemilos și crâncen când a plecat de tot Rădița. Ne am mai văzut, bucată dintre noi, înfrânți cumva, tare obosiți și năuci și neterminați așa, când am mers în urma ei.<br />
<br />
va urma<br />
<br />
<b><i></i></b>
<b><i> </i></b>Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-87457970078598661022019-01-20T21:19:00.003+02:002019-01-20T21:25:06.226+02:00It took so long Mi-a luat foarte mult timp, foarte foarte mult, ca să mi dau seama de unele lucruri. Chestii capitale, fără de care jur că nu știu cum am putut trăi. Scriu asta în engleză fiindcă nici nu știu cum s o scriu altfel.<br />
I used to feel so awfully unloved. În lume, m am simțit neiubită, neinteligentă, nefrumoasă, lipsită de calități, tristă, ambiguă. O vreme am încercat din răsputeri să mă fac iubită, dar acum vreo 10 ani, am renunțat, pur și simplu. M am transformat în grinch, în cineva mai degrabă agresiv, în cineva neiubibil, în cineva retras, poate cu un strop de aer de superioritate ,(îl am și acum cu cine nu s sigură) un dispreț de netăgăduit față de frumusețe, haine, a da bine, a zâmbi, a fi drăguță.<br />
Mulți oameni m au iubit, cred, de fapt. Dar nu i am văzut și mai târziu, mai rău, nu i am lăsat. Ce rost avea?<br />
Posibil ca prima piatră din drumul atât de brutal închis de mine către mine a fost ridicată de apariția lui Tudor. Mai fuseseră, știu, înainte, oameni care m au iubit pentru ceea ce eram și exact cât eram eu, dar erau din familie, who cares about them, ziceam, ăștia te iubesc oricum, că n au încotro. Au fost și câțiva prieteni și I truly madly deeply love them (iar nu știu cum să sune împreună bine în română asta) pentru asta. Cred că ei m au ținut în viață, au ținut cumva focul viu, deși parcă tot ce voiam era să fie stins.<br />
Însă Tudor m a iubit pentru că așa a fost. Pentru că am fost eu. Pentru că am fost acolo, lângă el, nemișcată, neîndoită, neîndoios iubindu l mai mult decât orice pe lume.<br />
Dar el putea iubi și o mamă prostuță, că doar pe ea o are, și una urâtă, din același motiv. Deși eu mă vedeam frumoasă dimineața în oglindă și chiar deșteaptă în a ști să văd de el și de toate lucrurile ce alcătuiesc o viață, ceva din anii în care m am străduit prea tare venea și mi șoptea " și ce dacă, asta pot toți, știu toți, nu e nimic extraordinar, ba chiar e sub-mediocru, termină".<br />
M am împăcat cumva. Am început des să mi spun așa sunt eu și atât pot, și nu ca scuză. Așa sunt eu, le am spus și celorlalți, multă vreme. Dar...cine sunt?<br />
Și am schimbat locul, și zile întregi m am întrebat ce caut eu acolo, în locul meu, sunt zile când sunt deconectată și mă întreb și acum ce fac eu acolo, cine sunt oamenii ăștia, de ce sunt înconjurată de străini ( deși nu sunt, și mulți oameni îmi arătă o căldură greu de suportat noului meu stil vechi, de răceală și tăgadă absolută) și cum fac să nu se prindă nimeni că sunt o impostoare, în fond. Cineva care nu a fost ce și a dorit să fie și dacă nu a putut fi cine a dorit, a preferat să nu mai fie nimic.<br />
Și, ce să vezi, au fost provocări în locul ăsta nou.<br />
În locul vechi singura provocare era să nu sparg calculatorul. Cam zilnic.<br />
Aici am început să fiu împinsă de la spate să mă duc să-mi dau examene. Groaznic. Am învățat, m am străduit, dar mi s a părut tot timpul că orice aș face nu va fi de ajuns, fiindcă sunt oricum ultima din parcare, n am reușit și nu mi a reușit nimic. Surpriza a fost genuine. Note care m au năucit, după practic (e, dar cine nu ia 10 la practiec, examenul scris e greu). Nu mi a venit să cred. Mi am imaginat orice, nu că eu pot, totuși. Că ceilalți au fost extrem de slabi. Că poate cineva mi a pus o vorbă bună... Orice.<br />
Din toamnă, am început din nou ceva. Iar a tras cineva de mine, mult de tot. Dar a fost și o fantezie, o iluzie (așa cred eu). Să fii student... ce fantezie. A fost frumos cât nu a venit sesiunea. Vrăjit, așa, cumva. Mă duc la școală din 3 în 14 și mi e greu ca naiba să învăț. Și încredere în mine tot n aveam. Ce caut eu aici, m am întrebat, sunt puști, sunt... hold on, că mai avem un student de vârsta mea și încă unul, cel mai vârstnic. wait a minute, ei ce fac aici? Ce faci și tu, deșteapto.<br />
Și, needless to say, iată sesiunea. Acuma, nu știu cum o s o duc, "probabil că sigur " o să pic examene într o veselie, tot zic că nu am învățat nimic și e adevărat, fiindcă tot mi se pare că ce fac eu nu e învățat, nu știu ce o fi, o strădanie este, dar ...nu știu dacă învățat.<br />
Și totuși, am luat primul meu examen. Și l am luat cu a treia notă din toată facultatea. Și nu mi vine să cred. Parcă stă să se mai ia o piatră din drumul acela închis de mine cu atâta putere.<br />
Era un examen greu... nu știu cum de l am luat.<br />
Uite așa, între nu mi vine să cred și sigur nu sunt eu aceea, e toată viața mea.<br />
Nu pot decât să sper că încet încet, măcar acum, de acum, o să ridic toți bolovanii și o să mă văd cum, cel mai probabil, am fost cândva, și încă mai sunt, măcar o parte mai sunt, dar oamenii pe care i am iubit și de care am fost atât de zbuciumat neiubită, nu m au lăsat să mă văd.<br />
Including mai frumoasă.<br />
<br />
<br />
<br />Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-79117645781163966862018-01-26T21:14:00.000+02:002018-01-26T21:14:05.905+02:00Colțișor de pâineDacă strada noastră ar avea un cântecl ca Popa Nan, una dintre strofe ar fi cu magazinul de pâine.<br />
Magazinul e unul vechi, reporeclit pompos Curtea brutarilor, cu lămpi îmbrăcate în abajururi de nuiele, șorțuri negre și tichii înalte, pâine de calitate medie, mă rog, știți moelul.<br />
Ce au ele fascinant est mașina aceea de tăiat pâinea.<br />
Mereu rămân jos în tavă colțiișoare de pâine, după cei grăbiți, care nu se obosesc să l ia...sunt doar colțișoare.<br />
Dar copiii...copiii sunt morți după acele colțișoare.<br />
Am aflat asta fiindcă al meu vrea mereu să trecem mereu pe acolo - în drum spre casă - ca să-și ia un colțișor...două... chiar dacă nu trebuie s cumpărăm pâine (bine, eu mă lupt demult cu ideea să fac pâin în casă și reușesc să ies câștigătoare:))).<br />
<br />
-Copilul iar vrea colțișor, zâmbesc încurcată, după el, care dă buzna pe ușă/<br />
- Toți copiii vor, zâmbesc și ele/<br />
<br />
Ieri nu m-am mai obosit să intru după el. S-a dus să-și ia singur. A ieșit cu mâinile pline de bucățele. Vreo 5-6.<br />
-Măi, mami, le-ai luat și tu pe toate? Dacă vine alt copil care ar vrea și el colțișoare?<br />
Și atunci veni, năpraznică, logică, replica de Balanță (cu Berbec):<br />
- Păi până vin alți copii, vin și alți clienți și lasă alte colțișoare.<br />
<br />Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-67907673793219271002018-01-20T21:20:00.002+02:002018-01-20T21:20:46.969+02:00hai c-am venitAcum, chiar acum m-am gândit la Robert Plant și acum, chiar acum - mă rog, acum 3 minute - am intrat pe propriul meu blog. Și acum 2 minute mi-am formulat singura rezoluție pe 2018, care a snat gen "mai scrie și tu ceva, că să știi că nu scriai rău".<br />
2 faze mi-au reținut atenția în ultimele săptămâni, mă rog, mai multe, dar două - trei de vorbit.<br />
Una este că:<br />
m-am dus la draga mea Cristina , care zic eu acum că e nașa neoficială a copilului și ea mi-a făcut ochelari. cadou.Ce n-a putut să-mi facă (cadou) a fost să-mi dea niște dioptrii mai mici (sunt chiar mai mari decât mi le aminteam) și să mă facă să arăt bine în lumina albastră a locului unde am probat ramele (pe care mi le-a făcut. cadou). Mamă, oameni buni, când am văzut cum arăt m-am speriat - cum mă sperii eu, dată pe deceniu, când calc în magazinele de haine, de exemplu. Și m-am pus pe căutat smacuri.<br />
Tot Cristina mi le-a recomandat, dar vorba Marei, c'est n'est pas un blog de make up, așa că nu vă zic numele, doar că chiar mă dau cu astea.<br />
Și cum mă dădeam eu cu ele, cu fi-miu lângă mine, stând pe capacul de la wc, zice:<br />
-Auzi, mami, ăsta e ultimul sos cu care te dai, da?<br />
- ...cum, mă, sos?<br />
- Păi, ce, zice, arată ca muștarul. Și muștarul e un sos.<br />
Era să-i zic eu că ce dau eu pe față e un S.O.S, dar m-am abținut, că era târziu și trebuia să ne culcăm.<br />
Adică era vreo 9 seara.<br />
<br />
A doua e că...băi, ce mi-a lipsit Alain de Botton. Rău mi-a lipsit. Am cam flendurit-o eu cu Arhitectura fericrii, care se citește cam greu (aka, cam fără interes) de către neofiți (aka proști de dau în gropi) în ale stilului de vreun, fel, ca mine. Și văzui la o fată Raisa că s-a tradus O săptămână în aeroport (sau 7 zile, mi-e lene să mă uit exact, c-am terminat-o de o săptămână, deci e firesc c-am început s-o uit) și am dat buzna s-o citesc. Fiindcă și eu fantazez de pe vremea lui Tom Hanks să trăiesc niște zile într-un aeroport sau măcar 3 în București, un city break, așa.<br />
A treia e că îmi place Frederik Backman. Îmi place tare, nu cât de cât. Cel puțin asta - unica pe care am citit-o - cu Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău e un fel de Narnia pentru adulți sau așa îmi pare mie. Frumoasă tare.<br />
Cam atât.<br />
Aaaa. da. și la 43 de ani și 3 zile mi-am re-dat prima inspecție la definitivat (ul în învățământ). Da. Cam atât de lame.<br />
Voi ce mai faceți?<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-69037437442630432982017-01-01T16:19:00.000+02:002017-01-01T16:19:27.759+02:00Joy to the world pam pam pam pamPăi, dacă încă n-a trecut un an de când n-am mai deschis blogul, e bine încă, nu? Io așa zic.<br />
Totuși, în acest răstimp mi s-a schimbat viața și, pare-se, și ușurința de a scrie mi-a dispărut.<br />
Căci dacă nu scrii, nu întreții, ochii care nu se văd se uită ș.a.m.d.<br />
O idee care mi-a plăcut de anul trecut, dar pe care, bineînțeles, am fost mult prea dezordonată ca s-o pun în practică așa cum trebuie, este borcanul cu bilețele de fericire, de la Ada din Canada.<br />
Am fost, deci, dezordonată, și am lăsat să treacă, poate cam prea nebăgate în seamă, motivele de fericire ale lui 2016.<br />
Am ales,inconștient, să umplu -metaforic - borcanul cu alea nașpa. Unele au fost din vina mea. Altele s-au întâmplat pur și simplu. Și m-au marcat adânc.<br />
Cele bune, cele rele...<br />
Am schimbat locul de muncă. O schimbare profundă, de care încă mi-e teamă și pe care habar n-am de unde s-o apuc și mi-e groază să mă întreb cât mă vor ține balamalele s-o duc.<br />
Am făcut schimbarea pentru liniștea mea și pentru copilul meu. Liniște am dobândit într-un fel, dar am pierdut în altul. Iar acum...am 20 de copii la care să mă gândesc, pe rând sau de-a valma, tot timpul, de la momentul în care mă trezesc dimineața, prea dimineață, până la vreo oră după ce pun capul pe pernă seara, în cazurile în care nu-s atât de obosită încât să adorm imediat după ce am pus punct poveștii de seară.<br />
Cert e că nu m-am echilibrat - încă?- în acest nou rol, în acest nou loc, în această nouă ipostază, și habar n-am cât va mai dura.<br />
Mi-e groaznic de greu să mă trezesc la 6, folks. Groaznic.<br />
Dar să sperăm că dacă pun cu cerbicie în frunte liniștea copilului meu din punct de vedere al educației pe care o va primi în următorii 5 ani, o să mă echilibrez. Sper că nu cu forța, asta nu se poate.<br />
<br />
M-a mișcat tare din temelii plecarea de la fostul meu loc de muncă. Am lăsat în urmă o echipă pe care cuvinte ca minunată, extraordinară n-o pot descrie îndeajuns. Poate teribilă să fie un cuvânt mai bun.<br />
Da, o echipă teribilă. O echipă de prieteni, încet încet decimată de lipsa de posibilități și de viziune a superiorilor noștri, de neputința sau reavoința lor. Prieteni adevărați, care au zburat în 4 zări, nevoiți să lase deoparte cămașa prieteniei în favoarea maieului familiei. Nu pot să uit veselia noastră, pauzele în care vorbea de toate și orice cu ei, cu prietenii mei. Nu pot uita certurile, nervii, calculatoarele cu softuri bușite, care ne făceau să muncim de 3x un lucru, plânsul de nervi, dracii din stomac, senzația că ești depășit...și pe ei, prietenii mei. Dana, Lucian, Rădița, Doru, Mircea, Dan, Sensei, Petruț, Nicos,Denis, Liviu.<br />
Nu pot uita cum, după ce am plecat, mi-am propus să ajung la ei cât de des e omenește posibil,- și cum, bineînțeles, copleșită de noul loc, de programul obligatoriu de 8 ore, de scularea la 6, de distanța între casa mea și Pipera - am ajuns o singură dată, să iau un nenorocit de pui pe care mi l-a adus Doru de la el de la țară.<br />
Acea singură dată când am ajuns, eram cu toții mai palizi, dar râdeam. Râdea Rădița, râdea și sor-sa, Lili. Aceleași poante pigmentate cu cuvinte indecente, (înjurături, mă) care acum sunt ascunse într-un sertar, destul de adânc.<br />
A doua oară când am ajuns să ne vedem, o parte dintre noi, a fost la cimitir, în noiembrie. Rădița mea, Rădița lui Lili și a lui Pupicu și a Ioanei, și-a lăsat râsul gâlgâit și franchețea înspăimântătoare aici, pe Pământ, și s-a dus la îngeri.<br />
Din acel moment, s-a rupt ceva în mine și nu cred să mai pot coase la loc. Scriu și acum rândurile astea și tot nu-mi vine să pricep, să accept, să mă resemnez cu gândul că Rădița nu mai e. Rădița noastră, care făcea mișto de mine și Daneta, că vorbim prea mult despre copii, (mai ales când erau mici mici și chestii ca mucii și caca împrăștiat erau evenimente înfricoșătoare pentru noi) dar care, după ce a avut-o pe Ioana, ne-a spus că simte exact la fel și ne descria cum face fetița ei lucruri mici, cum vorbește, cum se mișcă, cum se joacă, cum îi ia obrajii în palme...Obrajii Rădiței noastre dragi...<br />
De când Rădița nu mai este, m-am somat să văd din nou lucrurile importante în viață. M-am mai întors o dată la Tudor, băiețelul meu bun și care mă iubește de nu mai poate și pe care îl iubesc de nu mai pot, cu care sunt bună și rea uneori, zâmbetul cel mai frumos al vieții mele. Am trecut aproape plutind peste celălalte neplăceri oferite de luna noiembrie - nu, ziua mea de 42 nu face parte dintre ele- și m-am bucurat cinstit de fiecare mică surpriză oferită de copilul meu, fie c-a fost vorba de o vorbă nouă sau o fiță nouă sau un model nou de tantrum.<br />
M-am mai retras de pe net - nu mai am nici timp de el- și m-am minunat încă o dată de resursele pe care alți oameni le au, în a-și face și a-și trăi bucurii. O ojă cu sclipici, un rimel nou, un pulover cu reni, o turtă dulce, chestii minore, tradiții de Crăciun de care eu n-am fost în stare să mă șin niciodată, pentru că pur și simplu nu mi-o fi mie felul să fac lucruri la fel în fiecare an. Incapacitatea mea de a mă bucura de lucruri minore este un handicap pe care mi-aș dori să-l corectez în acest an.<br />
De fapt, mă bucur de lucruri mici, dar doar din cele neașteptate și dăruite într-un moment oarecare, de la care nu aștepți nimic. Numesc astfel de întâmplări momentele mele de grație și pot enumera în ele bilețelul de Crăciun primit de la una dintre fetițele mele, cu " te iubesc Ana", momentul Micul prinț <br /> trăit cu Tudor la Brebu și, de ce nu, chiar momentul de aseară, când băiețelul meu voia să amestece în smântâna cu zahăr pregătită pentru prăjitură (una ratată, care a ajuns la gunoi, but whatever).<br />
Să fim bine îmi doresc, în loc de încheiere. Și vouă. La fel.Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-35683752439226079572016-02-19T15:34:00.001+02:002016-02-19T15:36:51.359+02:00păreriŞtiu că n-am mai scris de mult timp...să trecem peste.<br />
<br />
Am fost cu Tudor la un spectacol de improvizaţie, Little Impro îi zice, e foarte fain, vi-l recomand.<br />
Acolo, printre altele, cei 4 actori au vrut să facă pe loc " Imnul improvizatorului" şi i-au întrebat pe copii ce vor să se facă atunci când vor fi mari.<br />
Unul a zis doctor, altul cercetător, o fetiţă balerină. Tudor a zis " ăăăă, poştaş".<br />
Cei 4 s-au amuzat şi au compus pe loc imnul despre meseria de poştaş.<br />
La sfârşit, una dintre actriţe m-a felicitat că "am un copil extraordinar".<br />
Am fist niţel uimită (articolul ăsta nu e despre cât de tare e fi-miu, eu cred că e tare, dar e doar treaba mea, avcorz).<br />
Am stat şi m-am gândit de ce i s-a părut că ar fi aşa extraordinar, deşi cumva m-a lămurit chiar ea, că "toţi vor meserii din astea big, numai asta au în cap" (nu cred că a zis chiar aşa).<br />
Tocmai, mie mi s-a părut că băieţelul meu e profund normal, încă.<br />
De ce n-ar fi frumoasă sau foarte frumoasă o meserie în care faci mişcare, duci şi aduci veşti (e drept, şi facturi) şi pui zâmbete pe faţa băbuţelor care aşteaptă pensia?<br />
Poştaşul este o figură importantă, încă, în micile noastre comunităţi de bloc. Întotdeauna poştaşul salută. Deseori întreabă de sănătate şi primeşte răspuns entuziast. Poştaşul e unul dintre oamenii cu care un dialog e aproape obligatoriu.<br />
Ce frumos, nu?<br />
<br />
Băiatul meu e fascinat de trenuri. De obicei el vrea să se facă mecanic de tren, dar atunci la teatru o fi fost luat prin surprindere, de a zis poştaş:) Dar el, el priveşte cu dragoste trenurile. În lungile şi desele noastre călătorii la Gara de Nord, priveşte fascinat locomotivele, roţile, şinele, osiile. Pentru el, aceea e frumuseţe.<br />
<br />
Iar eu re- învăţ multe de la el. Foarte multe. Re-învăţ să văd lumea frumoasa şi meseriile mici, aducătoare de fericire.<br />
Poate înainte de Tudor nu m-aş fi oprit să salut croitoreasa din colţ. Poate, deşi mereu am fost atrasă de oamenii care fac meserii mici şi migăloase, care ajută comunitatea chiar şi să fie mai econoamă. Micul atelier de electronice, para (aşa se cheamă?) remaieurului şi calapodul cizmarului mi s-au părut mereu fascinante.<br />
<br />
Cred că dacă în ţara mea vor fi mai mulţi oameni fericiţi să facă meserii mici, dar să le facă bine, vom fi mai fericiţi. Şi treaba va merge infinit mai bine.<br />
<br />
<br />Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-47946381342471493682015-03-23T12:21:00.001+02:002015-03-23T12:21:19.288+02:00dialoguri şi nu numaicu peperul<br />
<br />
P: - Te iubesc mult.<br />
Tudor: - Eu ssi mai mult!<br />
P: - Eu te iubesc până la Soare!<br />
T:- Ssi eu până la Lună!<br />
P: - Eu te iubesc până la M8 (blocul în care stăm)<br />
T: - Ssi eu până la M9!!!<br />
<br />
<br />
<br />
cu mine, în metrou. Încruntarea şi răcnetele joase, de "dragon", cum îi spun eu, se menţin, când oameni străini îi zâmbesc.<br />
<br />
Se urcă în metrou. Se aşază lângă o doamnă. Doamna îi zâmbeşte. El se uită urât.<br />
- Mami, de ce te încrunţi?<br />
- Că vea jucăria mea. Ssi nu i-o dau. Rrrrr...<br />
- Mami, doamna nu vrea jucăria ta. Şi să-ţi mai zic ceva!<br />
- Tze?<br />
-Ştiai că pe teritoriul României dragonii nu au voie să circule cu metroul?<br />
- NU!!!<br />
-...<br />
-Atunţi nu sunt dragon, sunt copil!<br />
<br />
Un domn, sprojinind o bară, râde pe-nfundate. Ridicându-se, în drum spre uşă, îi aruncă foarte supărat:<br />
- Hei! Nu e de RÂS! E DE PLÂNS!<br />
<br />
Şi pleacă supărat. Când să iasă pe uşă strigă, tot cu supărare: PA!!!!<br />
<br />
<br />
Duminică după amiaza. Nimic prevestitor.<br />
<br />
- Mami, hai să mergem în vizită la Andrei!<br />
- Care Andrei, mami ???<br />
- Colegul meu de serviciu!<br />
- Tu ai un serviciu???<br />
- Da, sigur!<br />
- Şi...unde lucrezi tu?<br />
- Într-un loc maaaare ssi ănalt de tot!!<br />
- Aham...şi mai exact CE FACI?<br />
- Am un laptop maaaare la care nu au voie mamele ssi oamenii. Doar băieţii mari.<br />
....<br />
- Şiiii.... Andrei e colegul tău imaginar?<br />
- (indignat) Nu, mami! E adevărat!!!<br />
<br />
....<br />
- Păi şi unde locuieşte?<br />
- La M9!!!! (noi stăm în M8)<br />
- Păi eu habar n-am unde este blocul ăsta!<br />
- Uite-l, afară, acolo e!<br />
-... şi...la ce apartament! stă Andrei?<br />
- Uite acolo undee e lumină sssi se vede tilivizorul ăla mare mare cu desene!<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-45492615616745350242015-02-16T14:46:00.001+02:002015-02-16T14:58:34.486+02:00despre OCD în ortografie...postarea de azi a unei amice, a cărei fetiţă îşi sărbătoreşte ziua de naştere, (la mulţi ani, Catinca, şi sănătate, scumpo!) mi-a dat în sfârşit un motiv şi-un prilej de scris pe blog, deşi, zău, nu ştiu dacă n-oi mai fi scris despre asta.<br />
<br />
În anunţuri, în comunicări oficiale, în texte pe care le pot vedea mulţi nepregătiţi ochi, în declaraţii, (cum se zice, statement-uri) în afişe, în subtitrări (mai e nevoie să zic în cărţi?) sunt obsedată de scrierea corectă.<br />
<br />
Pentru că, aşa cred eu, sunt mulţi ochi care din ele învaţă. Şi care consideră că ceea ce spune nenea sau tanti de la televizor sau din reclamă e literă de lege. Nu insist.<br />
<br />
Aşadar, iată-mă în preajma celor 2 ani de Tudor. A trecut ceva timp de atunci, dar faza n-am uitat-o. I-am comandat (şi bine am făcut, că anul trecut m-am chinuit să-i gătesc eu un tort care a ieşit gustoşel, dar ca o ...plăcintă bombardată, dpdv design) un tort la o cofetărie de-o ştiam bună.<br />
Când m-a întrebat doamna ce să scrie, i-am dictat hotărât " La mulţi ani VIRGULĂ Tudor!". Doamne s-a uitat lung şi întrebător la mine şi am specificat că vreau neapărat ca semnul ăla grafic, care (se pare) strică faţa tortului după părerea cofetarului, să fie inclus. Nu, să nu scrie cuvântul virgulă, ci să pună semnul.<br />
<br />
Îmi pare rău că n-am apucat să fac o poză, i-au făcut copilului o virgulă exact cât toate celelalte litere, să o vadă nebuna de mă-sa.<br />
<br />
Dar ştiu eu de ce-mi iau aşa măsuri de precauţie.<br />
Mă duc şi mai în spate, la botezul lui Tudor. Hăt! Veneam noi de la biserică agale, cu copilu-n braţe eu, o sută de metri în stanga, spre cârciumă. La vreo cinşpe metri sar ca arsă, arunc copilul ca ars in braţele cui s-a nimerit, (mama sau naşa, really don't remember) mă arunc şi şterg ceva cu scuipat, cu disperare. Scenă de proşti, se uitau rudele la mine de parcă tocmai m-aş fi calificat pentru Palilula.<br />
<br />
Mă întorc, mai liniştită, şi-mi preiau copilul şi cineva mă întreabă, năucit:<br />
- Dar ce era pe tabla aia scris, de ai sărit aşa?<br />
<br />
...bieţii picoli de la cârciumă au vrut să-mi facă o surpriză plăcută, scoseseră-n stradă o tablă şi scriseseră pe ea mare<br />
" Bine a-ţi venit la botezul meu! Tudor"...<br />
Zonă selectă, mă întreb câţi l-or fi-njurat de mamă....Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-52973535569558919262015-01-21T13:45:00.000+02:002015-01-21T13:45:42.647+02:00vai de mine...de când n am mai scris pe blog!<br />
<br />
n am timp de nimic, în afară de copchil şi serviciu şi al doilea serviciu şi o minimă (dar minimă!) activitate fizică.<br />
<br />
poate că, făcând Tudor 3 ani, m am gândit să nu l mai expun atât. că poate mă njură când creşte.<br />
dar, la fel de poate că, s au adunat atâtea chestii că nu le mai ţin pasul, să le scriu.<br />
<br />
aşadar doar câteva:<br />
" nu pot să dorm, mă doare la sprânceană!"<br />
" nu mă simt bine, tebuie să-mi dai o bomboană"<br />
ia un băţ cu zăpadă pe el şi zice " atum tebuie să te spăl pe dinsi"...<br />
<br />
în rest, mamelor din lumea întreagă, citiţi Rudolf Dreikurs, Cum să creşti copii fericiţi. pe mine m a salvat.<br />
<br />
v am pupat<br />
<br />Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-34585688598763086492014-11-14T14:27:00.001+02:002014-11-14T14:27:32.527+02:00depeşeîi tot citesc (la cerere) povestea cu trenul wilson. la un moment dat, ăla se duce la "doctorul de trenuri" şi spune că-i e teamă. într-o seară l-am întrebat unde se vede că îi e teamă lui wilson. şi mi-a răspuns:<br />
- în ochi...<br />
trec câteva zile. face muci. scot aspiratorul, să-l curăţ de. rezultat, numaidecât se închide în bucătărie. după câteva clipe, deschide uşa şi, de după ea, îmi arată la ochii lui spunând:<br />
-u'te, sunt frică! se vede teama a ochi!<br />
<br />
<br />
<br />
ieri, se uită pe geam şi zice, visător:<br />
-u'te, păsările au aripi...eu nu am aripi, eu am blaţe...eu nu pot să zbol.<br />
- ba da, mami, zic (nu ştiu dacă inspirată sau nu) tu poţi zbura cu mintea şi cu inima.<br />
- daaa? pot să zboool?<br />
am insistat că poate, cu imaginaţia şi cu sufletul. sper să fi înţeles corect<br />
<br />
<br />
aseară cere două grisine. i le dau şi se uită la ele lung şi apoi comentează:<br />
- u'te, arată ca nişşşte dejete. două dejete mari!<br />
<br />
<br />
azi dimineaţă, când plecam la grădiniţă, vine un val de vânt care urcă frunzele... exclamă încântat:<br />
- uuuteee, zboală frunzele a ceeer!Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-46372635455164163242014-10-29T12:32:00.003+02:002014-10-29T12:37:23.392+02:003 ani de Tudoradică am împlinit 3 ani de provocare zilnică. 3 ani în care ridurile de expresie mi s-au adâncit pentru că zilnic, am zeci, sute de expresii. cred că şi noapte-n somn mă strâmb, fac ochii mari de râs, mici de nervi şi tăioşi şi duioşi şi...Dumnezeu mai ştie cum. de când buzele mi se destind cel mai des într-un surâs, dar uneori se mai şi strâng pungă, să nu lase p-afară un strigăt, două strigăte. de când obrajii mi se umflă într-o joacă,. apoi se înroşesc de la cele două palme mici care sparg, fără sensibilitate, baloane, de stau să mi cadă dinţii.<br />
<div>
3 ani în care i-am încurcat doar de 2 x periuţa cu a mea, de 3 x pasta de dinţi.</div>
<div>
3 ani în care i am zis de câteva ori "iartă mă", de ceva mai multe " îmi pare rău, am greşit" şi de nenumărate ori " te iubesc mult". de tot atâtea ori m a îngânat slab, mi a pus mâinile pe obraji şi mi a răspuns, ca toţi bărbaţii "şi eu".</div>
<div>
<br /></div>
<div>
3 ani în care m am apropiat şi mai mai mult de familia mea, din motivul că, iubindu l pe Tudor, îmi dau seama cât mă iubesc pe mine. Părinţii mei, şi bunica mea, şi fraţii mei sunt, mai mult decât asta acum pentru mine. sunt bunicii lui, străbunica lui, unchii şi naşul lui Tudpr. Fără ei n aş pleca de acasă cu inima liniştită. Că au grijă de el. Că l spală. Că i dau mâncarea pregătită uneori din timp, alteori în fugă sau compilată (o parte făcută de mine, o parte adusă la pachet de mama). Că l culcă. Că l privesc cu tot atât de multă dragoste ca şi mine. Uneori parcă ghicesc în privirile lor mai multă dragoste decât pentru mine. Şi asta mă bucură mai mult decât ar putea nişte cuvinte să descrie.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
3 ani în care bunicii au ce şi povesti în fiecare seară. "Ce a mai făcut Tudor?" şi "Ce a mai zis Tudor?" sunt acum întrebări de prim rang în familia mea din Toamnei. În familia mea a revenit joaca, a revenit acel je ne sais quoi care dă farmec şi prospeţime vieţii. Şi toate astea datorită unu boţ de om cu fiţe şi fasoane, de care trebuie să te rogi o dată la 3 minute să facă sau să nu facă ceva, care bate din picior şi se înverzeşte de nervi când ceva nu i convine, care alege scama de lămâie din gură şi face un uragan din spălatul pe dinţi. un plod care vrea la grădiniţă pentru ca după 2 minute să nu mai vrea, pentru că nu şi a terminat "teaba", ( a se citi joaca cu trenurile, oh, trenurile, am 4 bucăţi montate concomitent într o singură cameră, o să fim Anna Karennina într o zi!!!!) făcând ca pulsul să sară atunci când timpul scade la fel de repede.</div>
<div>
Iubesc cele 5 minute cu care e întârziat înadins ceasul meu din cameră şi cei 3 ani care ne au îmbogăţit familia.</div>
<div>
sunt un magnat cu o comoară mare. şi simplă.</div>
<div>
mulţumesc.</div>
<div>
<br /></div>
Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-69261268613811368182014-09-25T10:22:00.001+03:002014-09-25T10:48:10.691+03:00poveste de searăieri Tudor nu s-a dus la grădiniţă, din motive de muci-tuse. bun aşa.<br />
aseară, pe la ora 7, se trezeşte brusc:<br />
- v'eau a didini'ţă. atum!<br />
hopa, picior greşit.<br />
-ăăăăăă, trag de timp, cum acum, mami? e seară!<br />
- atumaaaa v'eaaaau!<br />
-păi, acuma e închisă grădiniţa, mami.<br />
- nuuuuu e intisăăăă...<br />
-ba da!<br />
-ba nu!<br />
<br />
..... cele două tabere se privesc ameninţător. de o parte buimăceală, de cealaltă, nervi şi lacrimi.<br />
<br />
- vrei să sun la grădiniţă să ne spună doamna centralistă dacă e deschis?<br />
-ndaaa, sună-n lacrimi din gât vocea mică, dar hotărâtă.<br />
<br />
ok, acuma pe cine<i> naiba s</i>un.<br />
şi aşa voiam să vorbesc cu cătă. nu despre asta, dar mă rog. bine şi aşa.<br />
<br />
sun.<br />
- alo, grădiniţa?<br />
- <i>ce-ai fată.</i><br />
<i>- </i>grădiniţa??<br />
-....<br />
- v-am sunat să-i spuneţi şi fiului meu dacă e deschisă grădiniţa la această oră, că el vrea să vină!<br />
-<i>aaaaa...</i><br />
-vi-l dau acum!<br />
<br />
- alo? v'eau a didiniţă!<br />
- Bună, Tudor. Grădiniţa este închisă acum, dar te aşteăm cu drag mâine dimineaţă.<br />
- NUUUUUUUU, urlă fi-miu şi plânge. faza 1, negare...<br />
<br />
faza 2...acceptare<br />
<br />
faza 3...azi dimineaţă la 7.20 tropăia...<br />
<br />
Bună dimineaţa tuturor!<br />
<br />Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-25232443688035035512014-09-12T14:46:00.001+03:002014-09-12T14:46:59.670+03:00recunoaştereaam o problemă. da, mai am încă una. şi nici asta nu-i mică, tot vorba lui AA.<br />
<br />
băi nene, de ce tre' să ne umflăm atât de tare în pene, în reţea, uneori?<br />
vreau doar un răspuns.<br />
<br />
fac o faptă bună. mare, mică, minoră, nu contează, fapta-i faptă. şi e bună. dar de cve tre' s-o descriu cu amănunte, s-o dau drept pildă, să o fac pe ea, fapta, să vă arate vouă cine sunt şi că sunt bun? Doamne Doamne stă pă facebook? Doamne fere.<br />
<br />
predau, pe scurt, un curs de educaţie. că întâi se iese şi apoi se intră sau se spune bună ziua, da, chiar, se spune bună ziua, ha ha. ţine 2 secunde, cu zâmbetul acru sau binevoitor de rigoare, dar pormă mă duc pe fb şi filosofez şi explic cum am făcut şi ce am zis şi vin şi alţii, care-mi comentează că ei n-au scuipat pe jos niciodată şi că vai aşa ceva.<br />
<br />
sunt tare. foarte tare. foarte bun pe meseria mea. vreau ca lumea să m-adoare şi-n reţea.<br />
<br />
mi-e greu. am o problemă. vreau ca lumea să ştie, toată toată, să mă lingă pă răni şi să mi zică dă bine.<br />
<br />
<br />
nu zic că nu trebe să împărtăşim niciodată nimic, să ne ţinem între garduri tot. dar...hai, zău, chiar aşa.<br />
avem nevoie de premii.Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-44362464479246329732014-08-28T16:33:00.002+03:002014-08-28T16:56:52.944+03:00copilul meu, irascibilulSă tot fie vreo 2-3 săptămâni de când copilul meu se trezeşte dimineaţa cu faţa la cearşaf. sau, dacă vă aranjează prea mult cealaltă expresie, cu fundu-n sus. După astfel de una, două, trei zile, în care crizele şi supărarea apar din ORICE, am ajuns să fiu pe vârfuri, ca o pisică. Deşi încerc să nuu-l deranjez cu chestii imposibile, de undeva tot mă loveşte. Rău.<br />
<br />
bunăoară, într-o dimineaţă, apăs mecanic pe butonul cănii electrice. Mă-ntind spre borcanul de cafea and then...<br />
<b>NUUUUUUUUUUU!</b><br />
(mai să cad jos)<br />
<b>Ce NU, mami?</b><br />
<b>NUUUUUUUUUU pui tafea a canăăăă!</b><br />
... stupefacţie...mută....încerc o repliere cu cei 2 neuroni abia treziţi (ăia care au apăsat pe buton şi s-au întins după cafea):<br />
<b>Aaaaaaa....de ce, mămico? Îmi fac şi eu (umilă) o cafea..</b>.<br />
<b>NUUUUUUUUUUUUUU mai bei tafea.</b><br />
Hait, am pus-o,se trezesc 100 de neuroni care şi-ar fi dorit cumva să-mi interzică să fumez, de exemplu. At least that would have been fair.<br />
Păi...de ce nu? ba da, că, uite, cum ţie îţi place...sucul de mere, mie îmi place cafeaua!<br />
<b>NUUUUUUUUUU mai bei tafeaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! x 24 de X...</b><br />
<br />
pândesc un moment de neatenţie, torn apa fierbinte peste pulberea aromată şi când să fac ca-n reclame (mint, de obicei o pun la răcit undeva sus) urlă iar ca din gură de şarpe<br />
<b>NUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUu mai pune apaaaa. NUUUUUUUUUUUU bei tafea!!!!!</b><br />
<br />
Mă supăr. Când mă supăr, am tendinţa de a folosi cuvinte mari.<br />
<b>Mami, te rog, fii rezonabil!!!</b><br />
<b>Nuuuu eti ribinabil!</b><br />
Re-zo-na-bil!<br />
NU ETI RBINABIL! NU BEI TAFEA!<br />
Bine, bine, o pun deoparte...o pun repede într-un colţ...încerc să uit de ea, de mirosul ei...de mama care m-a făcut.<br />
<br />
...<br />
<br />
de 5 minute e liniştit. Mă apropii de cafea, iau repede o gură.<br />
<b>NUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUU bei tafea.NU AI VOIE!</b><br />
Replic ferm, tare hotărât zic<br />
<b>Ba am voie, că e ness!!!!</b><br />
<b>...e nessssss?</b><br />
<b>... (ţine?) E ness, da, ness am voie!</b><br />
<b>...bine, mami, bei ness</b>.Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-1058535635809822272014-08-26T12:45:00.000+03:002014-08-26T12:45:36.600+03:00programul de dimineaţă al unei mamede dimineaţă, doar, fiindcă până seara uit aproape complet ce (şi de ce) am făcut dimineaţa. acum, cât e încă proaspătă dimineaţa, iar calculatorul nu s-a trezit<br />
fiind un pic încremenit în proiect<br />
să vă zic:<br />
<br />
<br />
m-am trezit la 7.27, nu invidiaţi boieria, încă n-a început grădiniţa. la cum procrastinează fiul meu ( pe modelul hai la baie, stai mă zoc pusin) cred că o să ne trezim la 5 ca să ne strecurăm printre porţile care se închid, cică nemiloase, la 8.30.<br />
<br />
aşa. 7.29. te ai teziiit, mami. sari din pat. de aseară, rămase în maşină, nişte rufe spălate. mai aşteptaţi. nişte mere cu cotoarele scoase într-o farfurie. nişte cartofi fierţi şi ouă fierte, pentru o porţie de cartofi franţuzeşti hotărâţi de forţă majoră, deoarece fasolea verde fără mărar (de care nu aveai) e ca nunta fără fluturi care zboară din cutii. mic dejun de urgenţă pentru cel mic.lapte cu cereale. scurge tot laptele. apoi mănâncă cerealele înmuiate. <b>mami, dai sevesel. steg lapte de pe massă. su't cu'at</b>. între timp, mami: curăţă merele. unele le taie, altele le rade. pe cele rase le stropeşte cu zamă de lămâie şi cu scorţişoară şi cu puţin zahăr (disclaimer:pregătiri ce se vor dovedi inutile, produsul final va ajunge la gunoi). merele tăiate se pun la fiert cu coajă de lămâie şi cuişoare. vor ajunge suc de mere, că ferească Sfântul să bea suc de mere proaspăt. asta e, m am consolat şi cu această nereuşită.hai să te duc la baie. <b>nu vei, mai manansi pusin si apoi vin.</b><br />
<br />cartofii sunt curăţaţi de coajă, ouăle la fel. <br />
<b>mami, vei mananssi unt. </b>mami, nu se muşcă din unt direct!!! <b>ba da.</b> ba nu. <b>ba da</b>. ba da.<b> ba nu!</b>! vezi, asta ziceam şi eu. vizigotul, deşi încuiat, muşcă din unt.<br />
făina se amestecă cu grişul şi cu praful de copt pentru proiectul care va fi ajuns la gunoi, deşi încă nu ştim asta, dar începem să avem oarecari bănuieli. <b>mami, să nu te apropii de cuptor, că e fierbinte</b>. ba da, apopii cutou nu e fibinte. eu palpitaţii. <b>mami, crede-mă, dacă spun asta, e fierbinte!</b> nuuuuu e fibinte. nu se apropie totuşi.<br />
sucul e pe foc, ochiul din spate.<br />
se rade brânză. se tapetează două vase cu unt. unul pentru cartofi franţuzeşti, celălat pentru budinca de mere, ce va fi ajuns la gunoi - gata, acum ştim asta.<br />
<br />
<b>mami, vei cânssi.</b> ce să cânt. <b>whis on dă bas.</b><br />
pfffff.<br />
<br />
the wheels on the bus go... radem brânza round and round...<br />
round and round...scurgem sucul de mere în sticlă, cu un cuţit pus sub sticlă... round and round. fuck m-am ars, all through the town.<br />
<br />
<b>hai mami cânssi a băiat.</b><br />
<br />
mami, hai să ne jucăm altceva, uite, adu-mi te rog un obiect albastru. tăcere, ignore 10 sec. apoi <b>mami cânssi a băiat.</b><br />
the...wipers of the bus go swish swhis swosh ...punem un strat de făină, unul de mere, unul de făină, din ce în ce mai circumspectă.... swish swish swosh...<b>mami cânssi mai tae a băiat. </b>SWISH SWISH SWOS. amestecăm brânză cu cartofi cu unt cu smântână, băgăm la cuptor. 1 tavă mai sus, o tăviţă mai jos.<br />
all...through the town...Tudor, mă ajuţi să întind rufele şi pe urmă facem baloane. <b>NU</b>, <b>vei fassi baloane</b>.<br />
Adu-mi ligheanul de la baie te rog, să punem rufele<b>.NU. Bine...poi fassi baloane</b>.<br />
<br />
Întindem rufele. beau o gură de cafea. sortez MORMANUL de vase rezultate, gata de spălat. Arunc coji, cotoare, coji de ou, coji de cartoi, multitudinea de şerveţele... the horn of the bus go cling cling cling...<br />
<br />
<b>mami vei zosi a te'n.</b> mă dau moartă în păpuşoi, dar iuţesc ritmul. <b>mami nu a auzzit. ZOCI a Tudol a ten!!!</b>da, mami, în 2 minute, să scot mâinile din apă...<b>vei viiiii.</b>..şi să mă şterg (încă un vas) ...<b>vei viiii mamiiii-</b> şi mă duc.<br />
<br />
cartofii sunt gata.<br />
budinca e praf. bagi furculiţa o scoţi plină de făină. deasupra şi dedesubt e arsă. game over.<br />
mami, hai să ne spălăm că vine peperu. nu vei speli. hai să facem baloane, lecţia 2, facem baloane cu puişori.<br />
peperu intră pe uşă. OOOOK.<br />
Un balet şi 15 vorbe, timp în care strâng patul, pun apa în sticla "pentru afară" ("am cumpărat şi eu una") aranjez fructe în cutie ("dar dacă vrea biscuiţi?"...pun şi biscuiţi). scot haine din grămada care zace în fotoliu (sfoara de rufe trebuie eliberată de cele vechi înainte de a le întinde pe cele noi) şi ud florile şi mai şterg cu mâna din petalele căzute şi <b>mami fufăm a fug</b>, şi suflăm şi în fulgul ieşit ieri din pernă, când am schimbat tot patul pentru că există şi accidente.<br />
<br />
ce număr are peperu la maşină?<br />
<b>sinsi si sase...</b><br />
<br />
şi mami ce număr are?<br />
<b>sate si sase</b> ( nimeni nu i-a zis numerele noastre de la maşini, a descoperit bunică-sa ieri, din întâmplare, că le ştie).<br />
<br />
astea sunt figur, ca să-l dezbrac.<br />
<b>sssstai, vei desssfasi sidur pempes. udi e eastic? </b><br />
i-l arăt. să i-l desfac eu ar putea compromite absolut întreaga operaţiune!!!<br />
<br />
<b>vei desssfasi selalat, udi e?</b><br />
îi arăţi şi celălalt elastic, nimic nu mai tropăie, ai depăşit deja cu 20 de minute ora la care trebuia să pleci de acasă ca să ajungi la timp.<br />
<br />
aveţi pepene în cuptor şi mâncarea în frigider, pardon invers.<br />
ok.<br />
<br />
<b>se spală, sssstai, vei sai a baie.</b> mami, este destul de periculos...<b>nuuuuu e pelicuos, stai sai</b>. sare...<br />
îl şterg.<br />
îl îmbrac.<br />
parlamentează cu bunică-su despre beteta mov sau beteta verde, despre ce parc vizitează azi. de obicei nu ajung la un acord.<br />
beau cafea.<br />
ei pleacă...<br />
pup-o pe mami.<br />
<b>pa, mami, pesi a vivici! </b><br />
pleacă mami, da.<br />
<b>beteta mov e bună azi.</b><br />
da, mami, e bună.<br />
<b>beteta vede e mudă.</b><br />
da, mami, aia verde e murdară.<br />
<b>pa mami.</b><br />
pa mami, te iubesc.<br />
<b>sssi eu te ebesc </b><br />
<br />
pleacă. fac duş. azvârl mâncarea în rucsac, rucsacul în hol. duc gunoiul. caut chei<br />
<br />
caut chei.<br />
<br />
caut chei.<br />
<br />
găsesc.<br />
<br />
plec.<br />
<br />
pe hol, o vecină<br />
<br />- Ce faceţi, bună ziua.<br />
-Bine, plec la serviciu.<br />
- Şi cel mic?<br />
- Cu bunicul, afară deja.<br />
- Aaaaa, nu-l lăsaţi singur? <br />
- ?????? DoamnĂ, are 2 ani şi 10 luni!<br />
- Eh, mai sunt şi părinţi iresponsabili...<br />
<br />
<br />
Mda. Merele trebuie sp fie fff zemoase. Dar fffffff zemoase, da? al'fel budinca aia nu iese.<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5471351855082518784.post-49794433139993553742014-08-06T13:59:00.000+03:002014-08-12T11:41:27.112+03:00de ce-o fi atât de greu?<br />
văd pe stradă copii mici. mititei, cum ar zice T., înconjuraţi de zâmbete şi afecţiune vădită, atât de aparţinători, cât şi de străinii care se intersectează cu ei, pe stradă. toată lumea e numai râsete încântate, vorbe binevoitoare şi drăgălăşenii la adresa copiilor de 0-3 ani. toţi primesc dovezi de prietenie bună dispoziţie, înţelegere la cozi şi ajutor în toate cele, obligatoriu cu un zâmbet larg tatuat pe mutră.<br />
<br />
cam pe la 4 ani, situaţia începe să se schimbe. în parcuri, picii sunt admonestaţi pe ton răstit să nu mai dea cu mingea şi să nu se mai caţere. în magazine sunt prea gălăgioşi şi fac părinţii de "ruşine". apare în vocabularul zîmbitorilor cuvântul "obraznic", folosit cu înălţat din sprâncene.<br />
<br />
proaspeţii şcolari sunt trataţi cu o seriozitate încruntată, de la care nu e chip de abdicare, pentru că, nu-i aşa, copilul e mare.<br />
<br />
prepuberul e,bineînţeles, golan, face scandal în hoarde cu jocuri idioate prin parc, stricând atmosfera idilică a celor mici.<br />
<br />
iar adolescentul sau adultul tânăr este în mod evident un pericol la adresa societăţii, tratat ca atare. el înghionteşte şi este înghiontit, înjură şi este înjurat, bodogăne şi este bodogănit cu spor.<br />
<br />
şi...n-a trecut mult timp de când era adorat pentru gropiţe, pentru zâmbet şi pentru vorba peltică...<br />
<br />
<br />
de ce ne-o fi aşa de greu să ne purtăm, ca adulţi, între noi, aşa cum ne purtăm cu copiii?<br />
un zâmbet nu este atât de greu să oferi. şi nici o vorbă bună.<br />
eu caut să fac asta mult mai des decât am ocazia.<br />
ce-ar fi să încercăm mai mult?<br />
uite, în omul slab, în maieu şi şlapi, cocoşat de muncă, văd un puşti pistruiat care se încălţa invers cu sandalele vechi ale lu frate-său, acum 30 de ani. stârnea râsete şi pupături.<br />
în doamna opulentă care coboară din taxi ghicesc un papanaş mic de fetiţă bucălată, răsfăţată toată în volane roz.<br />
iar în bătrânica ce abia răsuflă pe trecerea de pietoni, o joacă demult uitată, a unei fetiţe cu pampoane scrobite şi căluţ de lemn... <br />
<br />Anahttp://www.blogger.com/profile/14099792770688418320noreply@blogger.com0