Următorul !

Luni, 29 octombrie, ora 23:50

Am venit de puţin timp de la concertul Kumm de la Operă şi, ca mai mereu când intru în contact cu muzica lor, mă regăsesc cu greu şi nu ştiu ce şi cum să zic. Senzaţia asta am avut-o şi de câte ori le-am ascultat noile albume, dar dacă acasă ai timp să ameţeşti cd-playerul, să te obişnuieşti, să te calmezi şi apoi să pui pe hârtie ceva cât de cât coerent, la concert mergi, te aşezi pe locul tău, te umpli până la refuz, iar după ce se termină, ţi se dă drumul pe stradă cu senzaţia aceea…
Ca să nu fac vreo greşeală mare la colţul străzii –din minte- unde mă aflu acum, mă pun să povestesc cuminte şi fără pretenţii. Concertul celor 10 ani de Kumm a fost în primul rând impecabil prin sunet. Acustica fără cusur a ajutat mult aniversarea. Am văzut asta pe feţele multor spectatori, uimiţi. Muzica Kumm s-a auzit şi s-a simţit, în sfârşit, până la ultimele detalii. În schimb de văzut poate că ne-am fi dorit să-i vedem mai mult. Nu insist pe lipsa unui spot de urmărire şi pe dispunerea cam underground a luminilor, doar aş fi vrut să-i văd mai mult, pe ei şi pe artiştii invitaţi să cânte la ziua lor. Timpuri Noi au fost impresionanţi. Varianta lor la “Curse” , ca şi noua faţă a “Tanţei” au ridicat lumea în picioare. Energia şi timbrul foarte deosebit (sper să nu i se schimbe o dată cu vocea!) al solistului de la The Moods, o trupă foarte tânără, au fost, de asemenea, răsplătite cu aplauze răsunătoare. Mi-a plăcut că n-au fost aşezaţi “în ordinea mărimii”, ci surprinzător de drăguţ, chiar la sfârşitul şirului de invitaţi, ceea ce le-a asigurat (bine gândit!) o şi mai mare simpatie din partea publicului. Deschiderea în forţă le-a fost dată celor de la Z.O.B., pe care aproape nu i-am recunoscut, tot datorită curăţeniei acustice a sălii.
Lună Amară a sunat plin, unit şi sigur. Ada Milea a cântat pe lumină de sală, făcând uz de consacratul său talent actoricesc, care i-a permis să facă uitate chiar şi versuri pe care sper că le ştia, cele de la “Bară bară gol gol”. Probleme emoţionate cu acelaşi text a avut şi solistul Travkăi, care şi-a simţit mai bine Praga lui. La toţi invitaţii, aniversaţii au aplaudat puternic dintr-una din lojele Operei. Ce-o fi fost în sufletul lor, auzindu-şi piesele cântate de alţi artişti, în acest concert pentru care au muncit atât de mult ?
Perindarea prin scenă a foştilor instrumentişti Kumm nu poate fi comentată. A fost ca o agapă reuşită, iar succesiunea la instrumente a sunat firesc.
La solişti lucrurile se schimbă. Chiar dacă lui Byron i-a urmat la voce tot un introvertit, Cătălin Mocan, – mă amuzam văzându-l pe scenă transpus, aiurit, parcă absent, ţinta sigură a vreunui jandarm care n-ar fi înţeles cum s-a urcat acolo, dacă concertul ar fi fost undeva în aer liber - direcţia în care acesta s-a dus cu trupa este atât de special-diferită, încât pur şi simplu s-a simţit, fără putinţă de tăgadă, că Byron nu mai face parte din ea. “Angels And Clowns”, una din cele mai iubite piese ale grupului, a fost cântată de Byron cu motorul la jumătate faţă de cum o făcea odată, iar piesa a sunat la sfert faţă de ce i-a făcut Mocan pe 1 septembrie la mare.
Şi mi s-a părut că au cântat prea puţin la sărbătoarea lor de 10 ani, ceea ce mă face să o aştept pe următoarea. Adică cea de la următorul oricare concert.
Ana M. Călin