Autocritica 33

Stimaţi cititori,
nu e prima şi, dacă am noroc şi mă mai ţine Şapte seri, nu va fi nici ultima dată când îmi ocup spaţiul şi vă ocup timpul cu bazne. Ce să fac, nu mă pot aduna să scriu. Îmi planificasem să ucid noua trupă veche, formată din părăsiţii Vămii. Dar e o zi prea specială ca să fiu rea, am renunţat. Şi poate că până săptămâna viitoare, când voi fi cu o săptămână mai matură, sentimentele pe care mi le-a dat albumul trupei vechi se vor mai înmuia. Deşi nu cred.
Fiindcă am nu am reuşit să fiu particularmente rea azi, iată-mă fără subiect de scris. Adică nu chiar fără, dar nu prea muzical. Aş putea să scriu despre cum se aude când îţi cântă cineva la telefon din stradă cea mai fredonată, cred, piesă a lumii. Dar cei care au cântat-o nu merită criticaţi. Chiar dacă sunetul a fost prost, bruiat de autobuze şi claxoane, chiar dacă vocile s-au auzit prea tare şi celelalte instrumente deloc, chiar dacă a fost, în fond, doar un urlet general pentru că la un moment dat au uitat şi textul, n-o să le fac o cronică rea. Celor care mi-au trimis cadouri pe messenger, constând în albume Paraziţii sau Voltaj – 20 de ani, n-am să le fac cunoscute id-urile, că nu vreau să aibă probleme cu legea dreptului de autor. Deja au cu aritmetica şi cronologia. 20 de ani ?!?
N-am să fac caz nici de marii absenţi de pe afiş, nume mari pentru viaţa mea de spectator, care până acum nu au apărut la fiesta. Este abia ora 17.00, mai au timp până când luminile se sting şi întreaga echipă tehnică, începând cu sunetistul şi terminând cu ultimul cărător de scule, pleacă acasă. Asta se va întâmpla târziu în noapte, după ora 00:00. Sper ca artiştii preferaţi să ajngă până atunci, din peregrinările lor veşnic candrii.
Mesajele, telefoanele şi amintirile m-au făcut astăzi cel mai busy jurnalist din lume. Niciodată în acest an nu m-am mai bucurat de atâta popularitate, recunoaştere şi apreciere. Mă simt de parcă aş fi câştigat un mare premiu şi nu ştiu cum să-l strâng mai mult în braţe, înainte de a-l ceda următorului concurent.
Joi, 29 noiembrie, când voi veţi putea începe să citiţi prin baruri şi stabilimente această mică aiurare, premiul va fi ajuns deja în braţele oricui îi este importantă acea zi. Dar astăzi, 26 noiembrie, ziua în care trebuie să-mi predau eu articolul, – să-l mai numim aşa ? – acest mare şi totuşi impalpabil premiu este în braţele mele. S-a format din toate mesajele şi telefoanele prietenilor mei, care mi-au urat la mai mulţi peste cei 33 de astăzi :)

Ana M. Călin