Un live nereuşit

La Brazzaville n-a fost să fie concertul ăla pe care mi l-aş fi dorit, în mare parte pentru că nici nu avea, sincer, cum. Nerăbdătoare, după ce tot plimbasem cd-ul cu “21st Century Girl” din maşină în casă şi viceversa, am început să caut pe youtube. Am găsit videoclipul lui “ The Clouds In Camarillo”. Văzut-plăcut, dar era, bineînţeles, înregistrarea din studio. Când am dat şi peste câteva cântecele live, m-am dezumflat puţin. Parcă nu suna ca ceea ce tot ascultasem eu. Am încercat să pun asta pe seama telefonului mobil limitat cu care se filmase, pasămite. Dar adevărul este c-am ştiut de atunci, dinainte, că n-o să fie…
Aşa încât m-am prezentat în seara concertului pregătită. Alţii, poate mai puţin atenţi la ceea ce le spusese youtube-ul, au fost puţin dezamăgiţi. S-au întors acasă şi au preferat
să-şi scoată din cap experienţa live cu Brazaville şi să se lase în continuare seduşi de albumul de studio. Eu, însă, încerc să explic şi de ce aleg tot această ultimă variantă.
În primul rând pentru că trupa nu a reuşit să creeze ceea ce se numeşte un recital. A fost o oră şi jumătate de concert, dar compusă din o piesă, urmată de o altă piesă şi de încă una , şi tot aşa. Ceea ce pe disc creeză o atmosferă uşor nostalgică şi reflexivă nu a existat în club. Aici au fost momente moarte, stângăcii şi palide încercări de comunicare cu un public necunoscut, toate uşor penibile, cum se întâmplă în orice fel de relaţie, la început.
Dacă Brazzaville ar fi rezidenţi în Spice, probabil că în 2 săptămâni ar fi plin de suflete pierdute noaptea, la concertele lor. Dar aşa…
Pe urmă, ceva nu se potriveşte în stilul de live al Brazzaville. Cumva, vocea uşor fanată, dar atât de frumoasă a solistului şi chitara rece, ciupită cam strident, nu se împacă între ele, a spus cineva. Iar ceilalţi instrumentişti (minus bass-istul) parcă sunt nişte şcolari, spun eu. Interpretarea lor, deşi curată şi corectă în mare parte, nu are nuanţe, e egală şi stângace, ceea ce rupe, iarăşi, atmosfera.
Grupul nu excelează nici în simţul pentru live. Începe în grabă, îşi cântă hit-urile (mai bine spus piesele mai cunoscute) în prima treime a recitalului, apoi se relaxează, întinde şi trage de timpul acordat, de parcă n-ar mai şti ce să facă. Spre sfârşit, încurajată de nişte aplauze care ar fi trebuit să marcheze un bis, se înviorează şi mai cântă vreo 6 piese, în faţa unui public deja obosit de dezlânarea de dinainte.

Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com