Despre muzică şi alţi demoni

Mă enervează că n-am nici o şansă să-mi cumpăr un cd duminica la ora 3 după amiaza, în Bucureşti. Nu există magazin de muzică deschis, cel puţin nu prin centrul urbei, ceea ce mă face să bănuiesc că nici prin Militari nu e vreunul... Mă enervează că nu există nici un magazin serios de muzică, din acelea cum am văzut prin cele câteva oraşe din Europa pe unde am avut şansa să mă plimb şi unde am fost aproape deprimată să văd câte titluri au şi câte din ele cunosc . Am petrecut într-un astfel de magazin cam 5 ore, studiind cd-uri şi dvd-uri, minunându-mă de rarităţile găsite, holbându-mă la numele unor trupe de care habar n-aveam şi enervându-mă – iarăşi- de cât de puţin spaţiu dispuneam în bagajul de întoarcere. Asta în vreme ce la Bucureşti din spaţiul bătrânului Muzica a tot muşcat câte o firmă, a fost un magazin la Romană care nu a rezistat şi s-au înfiinţat vreo 2 noi, dintre care când am intrat în unul şi am întrebat de două titluri recente, din muzica românească, nu le aveau. De ce nu merităm un magazin mare, plin cu de toate, în care să ne pierdem după amiezele, în care să intrăm socotindu-ne banii şi întristându-ne că n-avem mai mulţi, dar bucurându-ne că vom mai cumpăra ceva şi la următorul salariu?
Mă enervează din ce în ce mai tare spectacolele gen şuşă. Ele au „evoluat” de la numele pe care le ştim cu toţii de demult şi au ajuns acum să cuprindă –poate fără voia acestora – trupe cu nume mare. Care, ca să trăiască, sunt silite să accepte a cânta în diverse evenimente, puse la cale în grabă, după cum îi trăsneşte vreunui primar sau vreunei campanii electorale. Am văzut acum câteva seri dance, folclor, pop şi rock la grămadă, într-un talmeş balmeş care nu avantaja pe nimeni. Toate grupurile au cântat pe o scenă cu o instalaţie de sunet şi lumini derizorie, într-o dezorganizare crasă. În astfel de condiţii, orice nume mare păleşte. Publicul e ameţit şi eterogen şi el. Câteva sute vin pentru unii, câteva zeci pentru alţii, restul sunt băgători de seamă, genul acela care nu-şi dă seama că la orele amiezii trupa care e pe scenă nu cântă, ci îşi face probele pentru spectacolul de diseară – asta în cazul norocoşilor care apucă să facă probe...Se cântă în grabă, se intră în depăşire de timp, se dau artificii în timp ce o trupă mai cântă, se galopează prin piese, organizatorii ne roagă să terminăm, că e târziu, se iau banii şi la revedere. Unii au mai bifat un concert, alţii au mai încheiat o acţiune, câţiva şi-au mai văzut dărâmat un mit, hai, toţi acasă, stingerea. Poate şi de asta nu avem o industrie muzicală reală, şi nici magazinele acelea de mai sus...
Dar e departe să vorbesc despre respectul datorat unui artist pe o scenă, când la acelaşi concert am văzut un moment de nesimţire care mi-a înmuiat muşchii şi mi-a făcut nervii ferfeniţă. În faţa scenei, într-o parte , stătea aşezată o fată în scaun cu rotile. Se bucura discret de capul de afiş al serii. Exact în faţa ei s-au aşezat deodată 3 bipezi cu beri în mână. Se zbenguiau fericiţi. La o întoarcere, am reuşit să-i captez unuia privirea şi i-am făcut semn în direcţia fetei. A ridicat din umeri şi s-a întors la loc, să-şi savureze momentul sănătos, de stat la 2 metri de artişti. Deci, despre ce vorbeam ?!

Ana M.Călin