Un evantai

Trec aşa prin mai multe stări deodată, dar mi e foarte greu să le leg într un evantai.
Întâi de toate sunt cumplit de răcită şi mi a fost cam rău. Că nu mi place în principiu răceala, e clar, cui îi place? Şi mai puţin, însă, mi a convenit s o duc pe picioare. Am reuşit asta doar până ieri, când mi am nenorocit colegii cu strănuturi şi vaiete. Sper că azi la birou n au fost, în bună parte, deja răciţi. Pentru că de aseară mi a fost chiar rău şi nu am mai reuşit să mă ridic din pat deloc azi dimineaţă.
Am terminat de citit Zilele regelui, a lui Filip Florian, ultimele pagini le am străbătut cam aşa, la limita dintre vis cu frisoane şi realitate. În aceste condiţii, nuanţa de realism magic a romanului m a sedus şi mai cu spor. Este o carte foarte plăcută, a doua sau a treia de al cărei titlu aflu de la LuciaT, lucru pentru care îi mulţumesc. Într o vreme în care nu prea mai este ordine în lecturile mele, ea îmi mai luminează câteodată alegerile, chestie care nu e de colo.
Cred totuşi că am lăsat uşa deschisă răului de la răceală din cauza deprimării (nu mică) provocate de ştirile legate de Şapte seri. Revista s a hotărât ca, pentru 2009, să ia altă direcţie, pe care nu e de datoria mea s o explic. Rezultatul acestei alte direcţii este că sunt mai mulţi editorialişti care vor fi rulaţi în revistă, astfel că nu vom mai scrie -mulţi dintre noi- săptămânal... Mi s a mai zis că în lunile astea, fără evenimente, voi scrie, cică, mai puţin, iar în lunile cu concerte -mai mult. Eu însă cu chestiile astea nu sunt de acord. Am muncit timp de 3 ani şi jumătate să fac din rubricuţa mea amărâtă un punct stabil de interes al cititorilor şi nu am cum să accept această schimbare. Nu am făcut o niciodată pentru bani, aşa că mi este şi mai uşor să mă retrag.
Comunicarea cu cei de la revista nouă pentru bărbaţi nu este nici ea cum trebuie. Redactorul şef nu reuşeşte să mi răspundă la e-mailuri decât cu 2 săptămâni întârziere, iar nişte bani (nu se ştie deloc câţi, pentru că nu am avut onoarea unei întâlniri de negociere) pe care îi aştept cel puţin de pe la începutul lunii decembrie, nu au sosit, evident, nici acum - nu am verificat contul de homebank azi, i adevărat. Faza e că mi se pare ruşinos şi penibil să "trag" eu de el pentru nişte bani. Aproape că m am înroşit de nervi când a trebuit să i scriu un nou sms, iar de vorbit cu el la telefon nu mai rezist, aşa că, recunosc, nu i am răspuns la ultimul apel, cu scuza că era totuşi cam târziu.

M am făcut mare şi nu cred că voi suferi dacă n o să mai public nicăieri din nou. De o bună vreme mă gândeam oricum că parcă nu scriu chestii atât de interesante cât să risipească hârtie, aşa că faptul că probabil nu vor mai apărea articole de ale mele pe nicăieri, îmi strică jumătate de bună dispoziţie, dar îmi linişteşte cuta de pe frunte, cea legată de risipa hârtiei, grijă pe care o am la cel mai sincer mod.

Nu în ultimul -dimpotrivă - rând, am avut aseară o discuţie întinsă pe vreo oră, cu reveniri şi adăugiri telefonice, cu un prieten care, la celălalt capăt al terminalului mobil, era la fel de bolnav şi de dispus să spună lucrurilor pe nume, pe numele pe care le ştie el. Ceea ce la mine se numeşte masă, el numeşte cer, aşa că se înţelege cam cum a decurs discuţia. El mi a reproşat multe lucruri şi încurcate - că sunt prea deşteaptă, că scot altora e nas deşteptăciunea mea, că nu ştiu cum să fac ca cineva să se simtă bine în apropierea mea, că nu ştiu să las de la mine, să fac pas în spate şi să mai tac. Eu am reacţionat în valuri de furie presărate cu lacrimi, întrebând în permannţă DE CE ar trebui să fiu eu aceea care îşi ascunde structura şi renunţă la pasul normal. Am încercat să explic că pasul în spate l aş face conştient, pasul acela în spate nu mi ar adormi nici simţurile, nici inteligenţa, mi ar coborî doar ştacheta pe care -atenţie!- am păstrat o în timp. Adică n am ridicat o, ca toate cusurgioaicele, o dată cu vârsta. Dacă aş face pas în spate m aş simţi ca într un joc dublu, aş fi ca o proastă care se chinuie, în fond, pentru că ştie foarte bine ce faci. Let's get over it.
Am văzut şi filmul pe care îl tot căuta omul negru. Mi am sunat - cu greu şi doar când a devenit evident că omul îşi doreşte mult acel film şi nu are cum altel să dea eventual de el - prietenii, foşti colegi de la Atomic, oameni mari şi importanţi, organizatorii TIFF-ului de la Cluj, unde omul negru rezident a şi văzut acest film. Mi e greu să sun aşa din senin după ani de zile, dar până la urmă am făcut o şi s a rezolvat într o zi. Iarăşi o stare curioasă. Mi e foarte ciudat să fiu văzută drept aia care face orice, ridică munţii din loc pentru ceva sau cineva, genul EA POATE şi aşa mai departe. Cu atât mai mult cu cât nu pare că am vreun beneficiu din bucuria provocată celuilalt. Dimpotrivă, statutul ăsta de "ea poate" îmi aduce cumva şi mai mare răceală şi îndepărtare din partea celuilalt. Dar să las această senzaţie atât de abstractă încât nici eu nu reuşesc s o pun în pagină, şi să zic un pic despre filmul acesta atât de deosebit pentru el. Hm.
Filmul este precedat de moto ul aproximativ " Having children doesn't make you a parent more than having a piano makes you a musician". Are 3 poveşti care se unesc la capătul celălalt al filmului, oarecum. În fiecare din poveşti este vorba de mame şi copii, fii mai exact. Mamele sunt singure toate, fiii sunt între 12 şi 30 şi ceva de ani. Fiecare din fii are probleme cu mama sa, dar acestea sunt puse în faţa spectatorului într un fel foarte "nordic", dacă se poate spune astfel, însemnând rece -normal-liniar-plicticos chiar, pe alocuri. Moto ul filmului împinge puţin spre a judeca mamele care, săracele, fac şi ele ce pot.
Prima are 2 bieţi, dintre care unul este un james dean modern, un revoltat fără cauză, care face parte dintr o echipă de smardoi ce obţine în numele unui boss diverse chestii de la oameni. recuperator, aşa. marca lui e nasul spart, pe parcursul filmului ai ocazia să vezi cum spre tine se întorc mulţi oameni cu nasul spart. momentul şocant din povestea lui este atunci când sparge nasul unui copil care se luase de fii-su (un fiu părăsit, căruia acum se gândise să i poarte cumva de grijă -yeah, right, să spargem nasul celorlalţi copii!). La un moment dat, din cauză că James al nostru s a pus rău cu cine nu trebuie, are de suferit fratele acestui revoltat, o persoană anostă, normală, care era uşuit pe balcon la ţigară când trebuia ca personajul principal să facă sex. Mda. Trist, cu fratele în spital bătut măr măr, o sună pe maică sa şi asta i o trage: de la 12 ani încerc să nu renunţ la tine (I didn t want to give UP on you...). Dar nu mai rezist, nu te mai cunosc, etc. Harsh one, recunosc, dar când îţi vezi un copil desfigurat din cauza celuilalt, parcă ai o scuză să vorbeşti "la nervi"...
A doua poveste se compune dintr un băiat mare cam handi bell (pe medicaţie, deci clar) şi mama lui, o femeie care se îndreaptă graţios spre vârsta a treia, cu existenţă la fel de plicticoasă ca a unui teren viran, a cărei viaţă înseamnă numai să i dea de mâncare malacului greşit de fii su, să aibă grijă să şi ia pastilele etc. Nu poţi să i reproşezi că şi face cu ochiul cu unul la bingo, şi totuşi, retardul copil marem stăpânit de lentoarea întunericului din propria sa minte, o acuză că umblă cu un bărbat, se vede părăsit, aruncat - în vreun azil, probabil- chestie care l face să şi părăsească medicaţia şi să facă o criză exact când singurul frate rămas nebătut din paragraful de mai sus vine la uşa blocului lui. Deci nebunul îl face praf praf pe smardoiaş, asta da chestie, se ştie că nu trebuie să te pui cu forţa nebunului.
Ce căuta smardoiul la uşa blocului... Faith, aş zice, haha. Păi tot încerca să ia legătura cu fii-su ăla părăsit în tinereţe. Băiatul acesta de 12 ani poseda în familie o mamă şi încă 3 surori provenite din csătoria legală cu alt bărbat. Mamă singură şi ea, of cors. Cu 4 copilaşi cred că i greu şi în Islanda, şi deprimant, aşa că asta, soră medicală (meserie predestinată) mai călca şi ea strâmb, când dormeau copiii, nu vă gândiţi la prostii, cred că doar se ducea şi trăgea la măsea. La un moment dat e ameninţată de fostul bărbat că i ia copilele - băieţtelul nu interesa pe nimeni, se pare, mama lui nu prea avea timp de el, înţelegem din că având trei fete, de ele se ocupa la pachet, dar de al doilea pachet, care mai şi crescuse, n prea mai avea timp. În seara în care fetiţele pleacă cu ta su în wend, ea îi propune băieţaşului să petrecă timp împreună, la un film, cu floricele şi coca cola, supremă distracţie când nu eşti foarte bogat. Numai că exact atunci sună telefonul şi ea trebuie să plece puţin de acasă, ca să vândă lejer nişte medicamente cu veleităţi de drog, pe care le furase de la spital, ca să facă rost de bani, că facturile creşteau şi la fel şi ameninţările cu custodia. Cât lipseşte ea de acasă, băiatul care în sfârşit crezuse că se va putea bucura de prezenţa netrunchiată a mamei, face ceva foarte inteligent, respectiv înghite pilule.
La sfârşit, îi găsim pe cei 2 fraţi bătuţi măr şi pe puştiul suicidal la spital, urmărind un meci de fotbal. Prin cadru mai trece şi o tinerică în baston, cu un tricou cu Nike. Dacă stau să mă gândesc că Nike era zeiţa Victoriei, ar trebui să înţeleg că filmul nu se termină prea rău, nu?
Hai că am terminat pe azi...