pfa...

sunt, şi pentru mine, deseori surpinzătoare.
adică, ce să mai... mă ştiu destui - câteodată şi eu - drept o acritură. sunt deseori cicălitoare, pentru că situaţii în care sunt pusă mă aduc în aşa hal încât să măcăn tot timpul - n aş vrea să dau exemple aici, să zicem că ieri am făcut un pas mic spre mai dolce far niente . sunt ascuţită şi răutăcioasă, uneori, mi e teamă că dacă mi aş muşca limba aş putea să zac câteva zile pe pat de spital, cu diagnostic de auto otrăvire. nu sunt răbdătoare, cheltuiesc prea mult şi am unele gesturi imprevizibile, cu riscuri incalculabile. da,da, ştiu.
dar azi, pentru a nuş câta oară, m a surprins o chestie foarte femeiască, again. plâng la filme! cum naiba, mă? şi adică nu plâng la filme beton - i adevărat, filmele foarte bune nu provoacă reacţii aşa superficiale, aşa că vreau să reamintesc din răsputeri unul din filmele mele preferate, pe care l am revăzut de curând la tvr2, se cheamă " Me You And Everyone We Know", vedeţi l şi dup aia o să aveţi a kind of taste despre cât de ciudată, impertinentă şi relaxată aş vrea să fie lumea mea. Ei, dar nu. Io plâng la filme uşurici, în care Kate Hudson primeşte custodia celor 3 copii ai surorii care moare evident cu tot cu soţ într un accident...vai, şi sora cea mică şi şturlubatică are carieră şi nu ştie cum să fie mamă...şi eu plâng că moarta i a scris în scrisoare " ştiu c o s o dai în bară, dar totuşi tu îi iubeşti".
vai, deci, îmi vine să mi cumpăr un blender şi să mi dau cu el în cap. sau să mi bag capul prost, cu care plâng la filme, în el. să l fac pastă de muci cu broccoli.
Mda