să ai copil (mic) e...

în primul rând de necrezut. era bine, te obişnuiseşi cu burta, cu faptul că te mişcai puţin mai greu şi oboseai mult mai repede. dar tranziţia dintre burtă şi copil în braţe e neînchipuit de scurtă. nu trec 6 săptămâni, că ai şi uitat complet de toate durerile din timpul facerii, de văitatul travaliului, de imposibilitatea de a şedea pe scaun... toate dispar, însă el rămâne. copilul. o chestie mică, pe care ţi ai dorit o, dar cu care, atunci când asistentele ţi o pun în braţe şi ţi dau foaia de externare, habar n ai ce să faci. şi se încăpăţânează să rămână acolo. nu vreau să mi o ia nimeni în nume de rău, dar, uite, de exemplu, trecuseră doi ani şi eu încă mă mai minunam dimineaţa în faţa blocului, că am maşină. şi maşina nu se schimbă. copilul parcă se schimbă de la o zi la alta...oare cât o să te mai miri că l ai.

apoi e zguduitor. întoarce totul, absolut totul din viaţa ta pe dos. înainte te întindeai în pat, mai zăboveai pentru un gălbenuş de somn. acum sari ca ars, aproape că trebuie să l "aştepţi" până se trezeşte definitiv, hotărându se că îi e foame. înainte călcai apăsat. astăzi pluteşti, chiar dacă el doarme la 3 camere distanţă. înainte nu ştiai ce să faci cu timpul. astăzi n ai timp de nimic. uneori, nici să faci pipi. copilul îţi schimbă prietenii. dacă nu faci eforturi mari, rămâi fără prietenii tăi şi îţi faci prieteni dintr ai lui. adică oameni cu copii, ca să poţi discuta la nesfârşit despre ei. şi problemele lor. şi progresele lor. te tâmpeşti oarecum. nu mai ai timp să citeşti mai mult de jumătate de articol sau două pagini de carte. apoi uiţi tot ce ai citit, la primul plâns. înainte aveai mulţi neuroni. acuma mai ai câteva perechi, cam toate ocupate cu el. în rarele ocazii când ieşi pe stradă, la o plimbare fără el, te simţi străin, lumea din jurul tău pare departe, zgomotele ei sunt filtrate, estompate de zumzetul unui singur gând din capul tău. oare ce o face. fără tine. când ai copil şi eşti fără el, te simţi fără rost.

nu în ultimul rând, e înfricoşător. îţi tremură sufletul pentru fiecare zgaibă sau bubiţă, fiecare hohot de plâns, fiecare oră nedormită de el, când ştii că " creşte în somn". când nu ia în greutate, de ce nu ia, când ia prea bine, oare n o fi prea mult. când doarme 5 ore te repezi să i prinzi respiraţia cu ciobul, când nu doarme nici 20 de minute, nu mai zic. când mănâncă, nu ştii niciodată dacă a mâncat suficient, când nu are scaun preţ de 3 scutece, faci rugăciuni.

şi toate astea, care te enervează, te obosesc, te scot de pe foaie, te schimbă în cineva irascibil şi oarecum la marginea puterilor, dispar de parcă o zână cu bagheta s ar fi apropiat o secundă. secunda în care copilul tău foarte mic s a uitat clar la tine, a zâmbit şi ţi a tras un început de gângurit.