Am avut norocul să am atâta putere încât să mă lupt cu mine însămi ( aka lenea, oboseala) ca joia trecută să văd ceea ce pentru mine reprezintă cel de-al doilea concert de excepţie al anului 2006 ( cronologic vorbind, din câte am văzut până acum şi, da, primul rămâne Billy Idol!) : Duran Duran, aduşi de Emagic Entertainment.
După prima piesă jumate, era gata s-o şterg, deja mofluză după deschiderea neplăcuţilor de la Direcţia 5, puţin amărâtă că Duran “ parcă sună ca-n ‘80”. Noroc că n-am făcut-o, fiindcă, după ce au adus aminte sălii cum cântau ei odată (câştigând startul şi pariul cu cei care exact pentru asta veniseră) britanicii au început de-a binelea treaba. În următoarea oră şi jumătate am avut bucuria de a asculta toate piesele dragi mie (şi mai era loc de câteva!) reorchestrate într-o manieră ATÂT de actuală, încât rezistă (dacă nu învinge) în tăvăleala cu orice trupă născută acu’ 2-3 ani. Recapitulând, logic, nebunia, am avut : ruperi deştepte de ritm de la un basist grozav, (Taylor 1) cu funk în sânge, un tobar cu sound live-electronic (Taylor 2) şi un chitarist energic, nu degeaba tânăr ( e drept, în locul lui Taylor 3). Clapele de Depeche ale lui Nick Rhodes ( până şi aşezarea lor în consolă mi-a amintit de “nava” lui Alan Wilder ). Şi, evident, to save the best for the last, vocea nesmintită, ascuţită, străpungătoare ( da, ştiu că are şi un efect, dar totuşi, înălţimea şi curăţenia ei le-aţi simţit, nu ? ) a lui Simon Le Bon. Un sax de coloratură şi o backing-vocalistă de culoarea celor cărora muzica le curge prin vene, care a fost prezentă cu vocea la un mod foarte subtil, cât să NU lipsească şi să mai îndulcească frecvenţa ascuţită a lui „ the most incredible, very sexy, very talented Simon Le Bon”.
Prezentarea îi aparţine solistului, a făcut-o spre sfârşitul show-ului când, nedorind să se laude singur, a urcat o gagică (topită toată) pe scenă. Fata n-a articulat nimic, aşa că până la urmă...De altfel, umorul său britanic s-a făcut simţit încă de la începutul concertului, când a remarcat că în faţa scenei „there are 2 girls, they are dancing and I must say they are very distracting! They are 5-6 years old...a bit young for me...not too much, though!!!”...sala a fost în derivă, (poate din cauza accentului ) eu am murit de râs...
N-aş fi eu dacă nu v-aş spune că am remarcat forma perfectă în care se află atât John Taylor cât şi Simon le Bon. Celui din urmă, un plus pentru maniera (greu de descris, dar încerc) half-shtorfetă-pe catwalk -că are şi craci-half- aristocraţia fistichiu-britanică a anilor 80-90. Dacă n-aţi înţeles, mai citiţi o dată, că nici mie nu mi-a venit să cred, de exemplu, că ne mai „uneşte” ceva : Simon e mort după Haruki Murakami. Respect !
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
După prima piesă jumate, era gata s-o şterg, deja mofluză după deschiderea neplăcuţilor de la Direcţia 5, puţin amărâtă că Duran “ parcă sună ca-n ‘80”. Noroc că n-am făcut-o, fiindcă, după ce au adus aminte sălii cum cântau ei odată (câştigând startul şi pariul cu cei care exact pentru asta veniseră) britanicii au început de-a binelea treaba. În următoarea oră şi jumătate am avut bucuria de a asculta toate piesele dragi mie (şi mai era loc de câteva!) reorchestrate într-o manieră ATÂT de actuală, încât rezistă (dacă nu învinge) în tăvăleala cu orice trupă născută acu’ 2-3 ani. Recapitulând, logic, nebunia, am avut : ruperi deştepte de ritm de la un basist grozav, (Taylor 1) cu funk în sânge, un tobar cu sound live-electronic (Taylor 2) şi un chitarist energic, nu degeaba tânăr ( e drept, în locul lui Taylor 3). Clapele de Depeche ale lui Nick Rhodes ( până şi aşezarea lor în consolă mi-a amintit de “nava” lui Alan Wilder ). Şi, evident, to save the best for the last, vocea nesmintită, ascuţită, străpungătoare ( da, ştiu că are şi un efect, dar totuşi, înălţimea şi curăţenia ei le-aţi simţit, nu ? ) a lui Simon Le Bon. Un sax de coloratură şi o backing-vocalistă de culoarea celor cărora muzica le curge prin vene, care a fost prezentă cu vocea la un mod foarte subtil, cât să NU lipsească şi să mai îndulcească frecvenţa ascuţită a lui „ the most incredible, very sexy, very talented Simon Le Bon”.
Prezentarea îi aparţine solistului, a făcut-o spre sfârşitul show-ului când, nedorind să se laude singur, a urcat o gagică (topită toată) pe scenă. Fata n-a articulat nimic, aşa că până la urmă...De altfel, umorul său britanic s-a făcut simţit încă de la începutul concertului, când a remarcat că în faţa scenei „there are 2 girls, they are dancing and I must say they are very distracting! They are 5-6 years old...a bit young for me...not too much, though!!!”...sala a fost în derivă, (poate din cauza accentului ) eu am murit de râs...
N-aş fi eu dacă nu v-aş spune că am remarcat forma perfectă în care se află atât John Taylor cât şi Simon le Bon. Celui din urmă, un plus pentru maniera (greu de descris, dar încerc) half-shtorfetă-pe catwalk -că are şi craci-half- aristocraţia fistichiu-britanică a anilor 80-90. Dacă n-aţi înţeles, mai citiţi o dată, că nici mie nu mi-a venit să cred, de exemplu, că ne mai „uneşte” ceva : Simon e mort după Haruki Murakami. Respect !
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu