23.6.20

nimic

doar voiam să-mi scriu aici că după ce ai trecut prin tot ce s-a scris critic - both americanii și englezii pot fi atât de răi în astea! inventează cuvinte când e să fie nașpa cu cineva, atât de virulenți sunt - te-ai necjit de tot ce ai citit și ai dat dreptate (stagehand for superbowl, he's foofing, false modesty, și câte și mai câte) de destule ori tuturor criticilor, fără să uiți să te gândești și cum s-o fi simțit ăla ...și după aceea să treci peste toate and still love it...astae ce numesc eu sinceritate . sau prostie crasă. nu m-am hotărât.

7.6.20

pumn'n'plex

Nimic nu m-a lovit mai tare în această relaxare treptată, urmând lockdown-ului de 2 luni și mai bine,  decât fotografiile publicate azi, de la concertele Cargo și Vița de Vie care au avut loc ieri la Timișoara și Cluj. Am simțit că viața mea, a noastră, a celor cărora muzica le curge prin vene, nu va mai fi, măcar o vreme (probabil îndelungată vreme) la fel.
Cu Despot n-am vorbit (nici nu-i mai știu/am nr de telefon, cred) dar am vorbit cu cel mai iubit dintre pământeni, poate pardon, toboșari, și l-am întrebat cum s-a simțit, într-o astfel de situație, știind de dinainte răspunsul.
Ciudat, creepy, inadecvat, în prima parte, apoi, încet-încet, mult așteptata legătură s-a produs și a mers totul bine.
În timp ce vorbeam cu el, îmi rulau tot felul de imagini prin cap, fără să-mi fie clar cu ce seamănă șirurile de scaune aliniate la 2 m distanță.
Apoi, brusc, am avut, dincolo de unda de șoc, revelația. Cu asta seamănă.




2.6.20

Viva la vida

Că sunt de fapt o miorlăită care se dă drept dură nu mai e de-acum o noutate nici măcar pentru mine. Eu una mă mai mir cum poa' să încapă, de-a valma, așa, în mine atâtea chestii complet opuse. Rea de gură încă sunt ca un șarpe pe care l-ai călcat pe coadă, deși pe mine nu trebuie să mă calce nimeni, deseori. Adică da, dacă mă calcă e mai rău, uuuu, mult mai rău, dar și așa, în general, dau din gură fără zăbavă și zăbală, despre diferite lucruri, surprinzându-mă (pe mine, mă) neplăcut cu ce chestii îmi ies din gură. Bine. câteodată-mi place felul în care le aranjez, dar nu mai sunt de mult fan a cele ce spun, fiindcă de multe ori vreau doar să fiu un pic sarcastică, un pic interesantă, un pic haioasă și un pic inteligentă ( ca miresele...) dar sfârșesc prin a mă îngrozi de ce-mi iese, larg, pe gură. Mă rog...
În ultimul timp, cu vreo două excepții ( de persoani, nu de situații, din păcate) am reușit să mă comport onorabil, nu am foarte multe să-mi reproșez...bullshit, am, dar na, ce să zic și eu...
Fratele meu îmi spune, la fiecare stupoare nervoasă pe care o scot pe gură, că trebe să fiu o bună catolică. Mda, nuș ce să zic, lui i-o fi mai ușor, poate, că el umblă cu capu-n nori și limbi străine, mereu are un cuvânt, o formă,  ceva de care să se întrebe și la care să reflecteze, asta dacă nu e preocupat de traduceri întregi. E un strălucit, da, numai eu sunt om și mă enervez.
Așa, dar care-i faza cu miorlăiala, o să zici.
Păi încă sunt stupefiată de faptul că m-am îndrăgostit. Nu e de sărit cu masa, dansul sau volumele de kamasutra, nu vă obosiți. Adică aș vrea eu, dar eu m-am îndrăgostit de Coldplay.
Lucrul ăsta e absolut incredibil pentru gusturile mele muzicale demult lăsate în urmă de alte lucruri nu mai importante, dar mai stringente, cum ar fi școală, școală, copil, parc, parc, trai, mașină, vacanțe, școală, copil, gătit, chestiile astea fancy cum sunt a te îndrăgosti dpdv muzical de ceva din nou rămăseseră de ceva vreme mult, mult în urmă. Abia de mai aveam timp să deschid o altă carte decât greacă, latină, greacă, latină. Bine, nici p-alea nu prea le deschid, dacă ar fi să-i întrebați pe profesorii mei.
Așa, și deodată, dintre sute de catarge care abia se țin naibii cumva, BUM, Coldplay. Daaaa, m-am plâns și m-am canonit pe toate drumurile, opunându-mă în cap, în suflet, stând tare pe picioare, cum adică, carevasăzică, să-mi placă mie nebunește, dar nebunește, îți spun, altceva decât ce-am frecat o viață întreagă, sunt o retrogradă și o ignorantă, știu. Nu că n-am ascultat o grămadă (mică) de muzici, dar io în cap, la volan, în fața mării, rămăsesem cu aceleași chestii, turate și turnate la infinit și eram bine. Bine cu mine și cu zecea mea de formații pe care le ascultam, nu organizat, ci ciupit, așa, când mă apuca vreo secvență d-asta de le ascultam.
Păi și cum Coldplay? Uite nu știu. Adică, știu ceva, știu că acum  aproape 20 de ani am montat un film întreg de stație (TV) pe Clocks. Tema generală a filmului de prezentare asta a fost. Sunt omul unei piese, un editor cât se poate de plicticos, probabil, care detestă să schimbe melodia. Sau o fi vreo urmă de respect, nu știu. În fine, țin minte că acum 20 de ani, piesa aia (habar n-am de text, niciodată n-am ascultat textele pieselor, sunt o tâmpită, știu) m-a ținut în picioare 40 de ore cât a durat montajul.
Pormă pauză, Dream Theater, U2, Police, Lake of Tears, Vița de vie, Celelalte Cuvinte, Cash, Eels, Kumm,Chifiriuc, prostii. Adică nu prostii, Doamne ferește, da nici urmă de Coldplay în viața mea. Îi mai auzeam din când în când la radio și făceam mai des la la Direcția 5 , a , uite o piesă bună. dar cam corporatiști așa. Nu știu cum, nu se potriveau cu vârsta mea, mi se părea o muzichie făcută la eprubetă, prea mult falsetto în ăla, prea simplă, prea mmm.
De vreun an, când intram în clasă la Mino (colega mea) asta era cu Coldplay, mamă că ce-i plac... Hm, bine. Dar mi-a intrat în cap Viva la vida. Și am lăsat-o iar așa.
Acum vreo mai puțin de un an văd un carpool karaoke cu James Corden, invitat Chris Martin. Și mă lovește direct în moalele capului. Da, personajul. Așa natural, așa nuștiucum, așa plin de umor, așa am râs la faza aia cu " That's what I sing" (uitați-vă, nu zic nimic) și la ailaltă cu pedalatul în tandem... Am murit un pic. Such a nice guy. Pe urmă, iar i-am lăsat baltă, copil, școală, școală, parc, trai, u know the drill.
A venit pandemia. Nasol, mult nasol. Și-n acest mult nasol, mă pomenesc că mă,pocnește să ascult Viva la vida, că-n fond, încă suntem aici, încă suntem bine, și-mi dă deodată așa o stare...de parcă îmi curge viață direct prin vine. Și...fotbal. Am mai scris printr-un comment, nu știu ce e cu ei, dar cred că refrenele alea dintr-o singură vocală modulată pe sunete miros a fotbal, miros a stadion, miros a imens de mulți oameni cântând împreună, miros așa a libertatea aia pe care ți-o dă cântatul din toți rărunchii, ca boul, din toți bojocii tăi, sătul de aia și aia și ailaltă. E un strigăt acolo pe care-l strigi până la capăt și pe urmă te simți pur și simplu mai bine.
M-am dus la Yellow, m-am întors la A sky full, m-am plimbat pe la Paradise, m-am reîntors la Fix you, aceeași senzație stranie de vânt, de libertate, de țopăială din aia pe terasă cu beculețe, parcă m-am întors La motoare (probabil cea mai fericită terasă a vieții mele...).
Îi scriu lui Alecu bă m-am îndrăgosit de Coldplay (+ emoticon cu maimuța care-și pune mâinile pe cap) ăla îmi răspunde nu-mi place vocea. Îl bombăn un pic, că ce să zic, nici eu nu mă omoram după vocea aia, (too much falsetto!)  dar altă voce să mor dacă se potrivește la ce se cântă acolo. De ochii purtători de voce ia hai să nu mai zic, fiindcă iar o să-mi reproșeze vreun necioplit că eu mă uit la muzică sau la ăla, de parcă-s oarbă, na.
Mă întorc la Viva la vida unde mă înmoaie până și videoclipul, filtrul ăla de pictură m-a zăpăcit (în general videoclipurile lor sunt interesante sau măcar aiuritoare, așa)  și la Corden și la...îmi dau seama că e ceva în text. Roman cavalry choirs are singing. Hopa. De unde să-i fi venit. Mă duc și sap și găsesc. CM a făcut clasice. CM a făcut greacă veche și latină la UCL. A absolvit magna cum laude (my my my io o să fiu repetentă curând). Și uite-așa, gata. M-am îndrăgostit definitiv.
the end

25.4.20

Marea Neagră are ochi albaștri

De când cu știți voi ce, fac numa' lucruri unu și unu. De parcă gratiile astea nevăzute, date de cele 23 de ore state în casă zilnic, mă îndeamnă să depășesc depărtări, trecut, lucruri.
Întâi de toate, vorbesc cu oameni cu care nu am mai vorbit de, hăt, un veac - aș zice, dacă n-aș fi deja agasată de câte " băiețelul e cu bunica în parc", una chiar lately. Așa c-o să zic ...demult.
Vorbesc cu prietena și colega mea de bancă din liceu. Care e în Canada. Ne auzim și vedem de parc-am fi vecine. Acuma, următorul topic e lucrarea mea de licență O varză în capul meu, dar măcar o discut cu ea.
Apoi am vorbit de două ori cu o prietenă, o amică, o cunoscută, de fapt, dar de care mă leagă multe ițe și fire nevăzute, dar hotărâtoare în felul de-a fi a unui om. Muzica, interesul pentru carte și părerile deschise, fără a judecam despre orice. Țin minte că-n primele zile de izolare pe ea am sunat-o ca s-o întreb cum și-n ce fel procedează ea cu nepotul pe care știam că-l are în grijă. Pentru mine ea a fost alegerea perfectă: onestă, chiar brutal, dar fără să te judece și fără să te dea cu capul de zid, cum făceau onor alții, care strigau de la balcon la oameni pe stradă.
Aici, că tot ajunseră, am și eu o nelămurire. De unde știu oamenii ăștia (în afara situației în care ei le știu pe toate) cât și cum și de câte ori și pentru cât timp a ieșit ăla la care tu țipi " stai dracu n casă" din casă. De unde știi tu că ăla n-a stat de o lună de zile liăit de geam, până când s-a hotărât să scoată și el, și copilul lui, nasul la primăvara asta bândă de-ți vine să te zgârii pe ochi? De ce ai tu voie să decizi că ăla se plimbă ca nesimțitul, în timp ce tu ai o treabă care nu suportă amânare?
M-am săturat și mi-e greață să citesc " azi am ieșit și eu un pic să duc niște acte/fac niște cumpărături/ mă duc la x și vaaaai, era o tonă de oameni pe stradă, ce nesimțiți". Păi, tu cum i-ai văzut, fiindcă ai ieșit și tu, nu?! Nu așa? De ce TU ai o treabă și "ai ieșit umpic" și ăia n-ar fi ieșit și ei umpic? Cum decizi tu că, în vreme ce tu ești corect până-n pânzele albe și ai ieșit doar umpic, ăia se flendure pe străzi cât e ziua de lungă ( în loc să stea închiși în case cât treci tu, ca pe urmă să fii TU pentru ei boul care a părăsit izolarea)? Stop stop stop that.
Să revenim la lucrurui nefăcute, m-am întors la Lorelei.
Oricât de prost v-o suna unora (I dont care) e una dintre cărțile care pe mine m-au făcut să mă îndrăgostesc de limba româna și marile ei posibilități de a fi expresivă. Ăăăă, și să mă fac extra-romantică, lucru pe care i-l reproșez lui Teodoreanu până la cer și-napoi.
Toată atmosfera aia neverosimilă a romanului, în care nu există sânge și carne și foc, decât aduse prin 1000 de arabescuri de fum în pagină și prin sugestii mai mult încurcătoare decât descurcătoare, mi-a fost dragă mie.
Este -pentru mine, cea de 45 de ani- de-a dreptul îngrețoșătoare pentru mine abundența de epitete, metafore și imagini din cele 300 de pagini ale lui Lorelei și, totuși, n-am putut-o părăsi. Am citit-o într-o noapte, punând în paranteză ziua mea de ieri, în care mai mult am dormitat și am citit sfârșitul plin de tristețea unui " trup fără cruce" al morții dintr-o tâmpită de peritonită a eroinei.
Imaginea lui Catul Bogdan (ce nume prețios, prețioșenia, prețioșeniilor) contra celei a lui Luli ( două note muzicale ce ar merita locul lor separat pe portativ) , a lui Nathan Sabbetai, corbul mereu rătăcitor, îndrăgostit de departe de "Doamna noastră Luli", imaginea familiei-armoniei Novleanu (o familie de păpuși calde, diafane, ne-umane) și a oalei cu garoafe roșii a dramaticei dadaia, toate-toate nu pot fi părăsite.
Și motto-ul meu, simplu și banal ...Marea Neagră ae ochi albaștri. Așa de la îndemâna oricui se uită la ea, și totuși, găsindu-și o expresie nemuritoare în micile scrisori ale lui Luli către Gabriela.
Oamenii din operele lui Teodoreanu nu trăiesc, ci plutesc printre sentimente, îmbibându-se de ele, înmuindu-se și căzând, la un moment dat, de prea multă greutate. Mai prost e că din cer cad direct în pământ.
Atât