31.12.19

Sfârșit de an, sfârșit la Mega

 Știți că cineva a glumit la un moment dat zicând că fiecare va avea Mega-ul lui. Încet, gluma se transformă în realitate, totuși, fiindcă și noi avem Mega-ul nostru. Mai precis fie spus, un Shop&Go pe care-l avem la piciorul blocului de când ne-am mutat. Aproape de când ne-am mutat. Că înainte era o chestie cu galantar mare pătrat în mijloc și rafturi pe pereți.
 Pentru Tudor era o adevărată încântare, atunci când începuse să meargă, să intre după galantar la Mamaia - o femeie micuță între 2 vârste, de atunci - și să cerceteze p-acolo. Ea nu prea-i dădea voie, ba-l mai lăsa. Așa, cum e cu copiii mici.
 Acolo a căzut prima oară T în nas pe scări, de a urlat de l-a auzit tot cartieru, iar mama mi-a transmis că nu se poate așa ceva, cu ei n-a căzut niciodată.
 Apoi s-a transformat în Shop&Go și T s-a transformat în toddler și a făcut printre rânduri primele crize că nu-i iau aia sau ailaltă. A fost magazinul unde, înțelegându-mă cu Mamaia din ochi, îi ziceam că-mi pare rău, dar eu trebuie să plec. Se ridica Tudor, cu privirea-mbujorată de plâns și insatisfacție și mă urma. Dar nu mai cădea pe scări.
 În urma pățaniilor de la // Mega// i-am zis eu " cu mânuțele astea 2 nu-ți mai iau ciocolată un an" și nu i-am luat, de mă rugam de mama și vecini să-i mai dea ei din când în când.
  Era Mamaia atât de micuță, că stătea la casă cocoțată pe un scăunel, ore-ntregi, nu știu cum de nu-nțepenea acolo, fără ca vreodată să uite să mă-ntrebe ce face Tudor.
  Mamaiei nu i-a plăcut când s-a introdus citirea codului de bare la casă. Tudor, entuziasmat de bip și raza roșie, trecea produse în neștire, ea se necăjea că trebuia să le șteargă, dar niciodată nu țipa.
  Apoi a venit Alina, șef de tură sau de magazin. O femeie înaltă, trupeșă și toată numai bunădispoziție, drăgălindu-l mereu pe T, iar el primind cu drăgălășenie atențiile ei. O dată n-am trecut pe la Mega fără să vorbesc un minut cu Alina, cât de ocupată era.
  Și era, că munceau mult și îi căinam mereu. Au un program tare lung și greu la Mega. Și bani firfirici. Și clienți impostori, că dac-ar da examen la "cum să fii un client civilizat" ar pica pe capete și n-ar mai avea voie la magazin, cel puțin nu la unul dintr-acestea mici, de cartier, unde casierii știu și întreabă pe fiecare-n parte ce-i face piciorul sau nepotul, unde se duce de s-a gătit așa, urează și se necăjesc cu tine odată, în alea 3 minute cât stai cu ei la casă. Shop, tell and go.
 Alina și Mamaia și fetele lor și nu altele au fost cele despre care am zis eu că trebe să simțim că e 8 Martie și le-am luat un carton mic de prăjituri de la cofetăria de vizavi și le-am dus dimineața înainte de a pleca  la serviciu și Alina a plâns.
  Și apoi, la o vreme, Mamaia a plecat. Și apoi, la o vreme, Alina a plecat.
  Tudor a fost foarte trist. Și eu am fost foarte tristă. M-a întrebat de ce pleacă oamenii și n-am știut ce să-i zic, că nici eu nu înțeleg de ce pleacă. În cazul acesta, aparte, știam, prea lung și obositor programul, prea scurt salariul. Ca la mulți.
 Dar altfel, de ce pleacă oamenii când pleacă? Unii mor. Mor și n-ai ce să le faci. Dar alții pleacă așa, pur și simplu, vii fiind, și făcând ei parte din viața ta, cumva, și tu din a lor, cumva.
 Tu ești fraier și mic, ca Tudor, ești fraieră și mare, ca mine, te gândești că totu-i bine, c-ai zâmbit suficient, că ai pus pe tavă de la-nceput o porție destul de mare (o fi fost prea mică?) din sufletul tău, că ești suficient tu, cu toate ale tale, ca să fii parte, să fii iubit, să fii acolo.
 Și pe urmă oamenii pleacă. Că ai spus destul sau n-ai spus nimic, că te-ai nimerit prea devreme sau prea târziu, că ești prea mult sau prea puțin. Așa, puf. Au plecat.
 Astăzi pleacă și Laura de la Mega. Și Tudor se întreabă tare, cum mă întreb și eu pe tăcute, moșmondit.... Acuma, cine vor fi următorii și cum ne vom mai împrieteni și cu ei?
 Că nu-s toți oamenii "tăi", cei de la Mega. Și în general.




15.6.19

Tudor

Să mi scriu aici, ca să nu uit, câtă bucurie poate să încapă în acest copil.
Cum se bucură el de lucruri la care alți copii nici nu s ar uita, cum le așteaptă răbdător (sau nu prea, dar le așteaptă) iar când are o surpriză (depășire de buget de exemplu) se bucură atâta, mulțumește atâta, e atât de fericit.
Azi, de sfârșitul clasei I, și-a ales cadoul tradițional (o tradiție mică, e abia la al doilea an, dar mă bucur că e a noastră) într-un cuantum de 120 de lei.
A stat, s-a sucit și învârtit, ar mai fi vrut copilul ceva, dar știa că ăla e bugetul și asta e.
CÂND a văzut că pun mâna și pe al treilea set mic de lego, a început să se bâlbâie de fericire.
Apoi să ciripească spre case și nu s-a mai oprit.
Și la ora asta îmi spune " mulțumesc, mama, îmi place așa mult!".
Copilul bucurie.

4.6.19

un singur sfat

hai că nu m am lăsat mult așteptată, n am mai trecut de 3 luni p aici, doar.
să mi las câteva vorbe, să mi le citesc mai la bătrânețe.
să nu uiți, Ana, cui îi împrumuți să citească cursurile lui iacob.
că așa ai făcut tu cu cărți d ale tale de căpătâi, care fiindcă îți plăceau prea mult, te ai gândit tu cum să faci fapte bune și să le împrumuți și altora, să le citească și ei, să fie mai bogați,(cum ar zice guru mikișor mai bogați în cap) mai înalți și mult, mult mai șmecheri decât vrea să i lase să creadă lumea asta nebună plină de abrevieri gen pnl ș.a.m.d.
așa ai rămas fără pantaleon și vizitatoarele, așa ai rămas fără teoria norilor a lui audeguy și așa vei fi rămas și fără altele pe care,desigur, le ai uitat. doar că pe tine te doare constant.
deci, nu da cursurile lui iacob.
într  o zi, la țară, la miclăușu de jos whatever, o să dai la cucurruz (sună mai spaniolește) ș o să le citești din nou, știu eu, mai cu bucurie și mai pe chill, că de examenu ăsta le ai citit, te ai vrăjit și pe urmă ai rămas probabil cu onoarea nereperată la examen.

cum adică cine e iacob?
înscrieți vă la limbi străine și aflați în semestrul 2. dacă faceți spaniolă, o să aflați mai multe.

bye.

15.2.19

astăzi despre școala noastră într-o postare foarte lungă și plină de întreruperi (I)

  probabil mulți dintre prietenii mei buni și adevărați știu că, din 4 mai 2016, eu am făcut o schimbare fix la fel de mare ca atunci când Tudor s a întors în burtoaica mea, ca să se pregătească de decolarea de peste două luni.
  la fel ca Tudor, care timp de 6 luni n-a făcut aproape nicio mișcare, maică-sa, aproape 16 ani n-a făcut nicio mișcare din cel mai minunat loc de muncă pe care l-a avut vreodată. adică nu a plecat de acolo, deși înjura de 20 x pe zi calculatorul care-i  juca feste și de cel puțin tot atâtea ori (deși nu chiar zilnic) pe anumite și nu prea diverse persoane, care o enervau (probabil că și ea pe ele) din multe motive din care ea se enerva repede, că aproape orice calitate are, în afară de calm englezesc. Ce-am scris după penultima virgulă i se aplică și lui Tudor. 
  revenind, locul meu de muncă a fost, timp de 16 ani, cel mai minunat loc de muncă pe care una ca mine l-ar putea avea, datorită unor colegi pentru care nu găsesc suficiente cuvinte ca să-i descriu.
  o singură metaforă mi vine în cap și aia e veche, obosită, comunistă, prăfuită, cum probabil devenim și noi, ăia din primatv, în afară, desigur, de Doru și de Petruț, care par, habar n am de ce, veșnic tineri.
  metafora e aia cu vecinii. știți, câte unii au avut noroc de vecini mai apropiați ca familia. din ăia de la care cereai o cană de ulei, una de zahăr, o sută de mii sau să stea umpic cu copilu' cât te duci tu să iei medicamente. așa erau și sunt cu siguranță colegii mei din departamentul promo de la prima.
  Lucică, care a făcu mișto de mine cel puțin o lună cu tenia Versace (cum o chema, măi?). Dana, minunata mea prietenă și colegă care, dacă am puțin noroc, o purta și acum cerceii cu pietre rubinii, Doru, cu evervările lui candide, Mircea -omul-ăla-care-te-ajuta-nomatterwhat, Liviu care nu știa când e Paștele, Silviu, care mi a făcut cel mai tembel card de bun venit când s a născut Tudor, (apropo, era galben de icter în poză) Nikoc, venit mai târzior, dar din același aluat, Denis, colegul nostru bun pașnic și calm, care sper că și a terminat casa și problemele cu ridicarea ei. Petruț, care avea mereu o vorbă bună și ceva de râs, iar când îi arătai o porcărie de promo el mereu zicea că las' că i bine, nihilistul de Mihnea, care contra orice, instalând un ciudat echilibru, și discretul Sensei, care se închidea la el acolo și scotea capodopere din rahat, iar când ieșea de acolo o zi fuma, 10 nu, de nu mai știai ce și cum.
 Îl las nu degeaba în urmă pe Messer, despre care nu știu exact ce și cum să zic, dar știu că îi iubesc cu patimă stilul, glumele seci, râsul care i se arăta rar, dar când i se arăta ți se schimba ziua, care ne a făcut poze și mie și Danetei cu burțile mai mult sau mai puțin la gură pe lângă tufișurile din curte . Aceluiași i am răpit capacele de la mașina lui mult iubită și îngrijită maniacal,(Negruța?) care cred că și azi are parte de același tratament, în vreme ce, când vedea mașina mea, Dan era aproape de leșin.
 și ultima de care vreau să scriu e Rădi. Rădița noastră. Rădița care râdea din orice și se îmbrăca în negru atunci când se simțea cel mai bine și când era fericită, cu care ne hlizeam într un minut cât cu alții în 3 zile, ne auzeam râzând, cum ar zice, exarhu, ca proastele, dinăuntru, așa că mai veneau și alții pe hol la fumoar și se întregea gașca, și ieșeau și cei care nu fumau, că -zicea Daneta - întotdeauna e mai interesant ce se întâmplă afară decât înăuntru. iubita noastră cu iubitul ei, care încărcau, cu prietenii lor, mașini întregi de alimente și consumabile și puneau la punct călătorii de 2 x pe an către cei mai puțin norocoși. Rădița noastră care într o astfel de călătorie și a găsit copilul de care nu s a mai dezlipit decât când  ea s a dus la îngeri. Rădița noastră care râdea de mine și de Dana că vorbim de copii, iar când a venit Ioana vorbea de ea ca despre soarele de pe cer, soarele ei...iar noi o ascultam cu drag și eu cu limba ascuțită îi ziceam vezi, Rădi?!............................................................

Și a mai fost acolo, în postul ăla cu programe idioate, dar pe care le serveam cum puteam noi mai bine, vărsându- ne ficații pe tastaturi, în ajun de Crăciun la ora 7 seara, (plângând de draci și de șefi) o pepinieră de prieteni sau de oameni care nu ți vor întoarce spatele niciodată doar pentru că pur șoi simplu ai fost pe acolo pe lângă ei. Cătălina (unul dintre sufletele mele, ne am părăsit reciproc, nici azi nu știu de ce), Misha (in luv with her forever), Lili, Johnny și Grosu (de care ni s a rupt inima când a fost la ananghie) și Bach (îl cheamă Sebastian, bietul om) și fetele de la emisie și fetele de la arhivă, toți -toți oamenii noștri buni, cu care te întâlneai pe sus sau pe jos și uitai să mai pleci.

De acolo am plecat eu, din cauza timpurilor, din cauză că nu se mai putea sau nu am mai putut eu, din cauza unor oameni pe care nu i am înțeles și nu i înțeleg, nu i am plăcut și desigur reciproca, nu am crezut în ei și, cel mai probabil, nici ei în mine, că altfel aș fi rămas mult și bine în spațiul nostru devenit strâmt, sărăcit, în care devenise aproape imposibil să lucrezi, dar eram totuși, împreună. Un împreună care s o fi ciobit și când am plecat eu la școală, și când a plecat Daneta la antena, dar cred că s a rupt cu totul într un fel înfrigurat și nemilos și crâncen când a plecat de tot Rădița. Ne am mai văzut, bucată dintre noi, înfrânți cumva, tare obosiți și năuci și neterminați așa, când am mers în urma ei.

va urma