15.2.19

astăzi despre școala noastră într-o postare foarte lungă și plină de întreruperi (I)

  probabil mulți dintre prietenii mei buni și adevărați știu că, din 4 mai 2016, eu am făcut o schimbare fix la fel de mare ca atunci când Tudor s a întors în burtoaica mea, ca să se pregătească de decolarea de peste două luni.
  la fel ca Tudor, care timp de 6 luni n-a făcut aproape nicio mișcare, maică-sa, aproape 16 ani n-a făcut nicio mișcare din cel mai minunat loc de muncă pe care l-a avut vreodată. adică nu a plecat de acolo, deși înjura de 20 x pe zi calculatorul care-i  juca feste și de cel puțin tot atâtea ori (deși nu chiar zilnic) pe anumite și nu prea diverse persoane, care o enervau (probabil că și ea pe ele) din multe motive din care ea se enerva repede, că aproape orice calitate are, în afară de calm englezesc. Ce-am scris după penultima virgulă i se aplică și lui Tudor. 
  revenind, locul meu de muncă a fost, timp de 16 ani, cel mai minunat loc de muncă pe care una ca mine l-ar putea avea, datorită unor colegi pentru care nu găsesc suficiente cuvinte ca să-i descriu.
  o singură metaforă mi vine în cap și aia e veche, obosită, comunistă, prăfuită, cum probabil devenim și noi, ăia din primatv, în afară, desigur, de Doru și de Petruț, care par, habar n am de ce, veșnic tineri.
  metafora e aia cu vecinii. știți, câte unii au avut noroc de vecini mai apropiați ca familia. din ăia de la care cereai o cană de ulei, una de zahăr, o sută de mii sau să stea umpic cu copilu' cât te duci tu să iei medicamente. așa erau și sunt cu siguranță colegii mei din departamentul promo de la prima.
  Lucică, care a făcu mișto de mine cel puțin o lună cu tenia Versace (cum o chema, măi?). Dana, minunata mea prietenă și colegă care, dacă am puțin noroc, o purta și acum cerceii cu pietre rubinii, Doru, cu evervările lui candide, Mircea -omul-ăla-care-te-ajuta-nomatterwhat, Liviu care nu știa când e Paștele, Silviu, care mi a făcut cel mai tembel card de bun venit când s a născut Tudor, (apropo, era galben de icter în poză) Nikoc, venit mai târzior, dar din același aluat, Denis, colegul nostru bun pașnic și calm, care sper că și a terminat casa și problemele cu ridicarea ei. Petruț, care avea mereu o vorbă bună și ceva de râs, iar când îi arătai o porcărie de promo el mereu zicea că las' că i bine, nihilistul de Mihnea, care contra orice, instalând un ciudat echilibru, și discretul Sensei, care se închidea la el acolo și scotea capodopere din rahat, iar când ieșea de acolo o zi fuma, 10 nu, de nu mai știai ce și cum.
 Îl las nu degeaba în urmă pe Messer, despre care nu știu exact ce și cum să zic, dar știu că îi iubesc cu patimă stilul, glumele seci, râsul care i se arăta rar, dar când i se arăta ți se schimba ziua, care ne a făcut poze și mie și Danetei cu burțile mai mult sau mai puțin la gură pe lângă tufișurile din curte . Aceluiași i am răpit capacele de la mașina lui mult iubită și îngrijită maniacal,(Negruța?) care cred că și azi are parte de același tratament, în vreme ce, când vedea mașina mea, Dan era aproape de leșin.
 și ultima de care vreau să scriu e Rădi. Rădița noastră. Rădița care râdea din orice și se îmbrăca în negru atunci când se simțea cel mai bine și când era fericită, cu care ne hlizeam într un minut cât cu alții în 3 zile, ne auzeam râzând, cum ar zice, exarhu, ca proastele, dinăuntru, așa că mai veneau și alții pe hol la fumoar și se întregea gașca, și ieșeau și cei care nu fumau, că -zicea Daneta - întotdeauna e mai interesant ce se întâmplă afară decât înăuntru. iubita noastră cu iubitul ei, care încărcau, cu prietenii lor, mașini întregi de alimente și consumabile și puneau la punct călătorii de 2 x pe an către cei mai puțin norocoși. Rădița noastră care într o astfel de călătorie și a găsit copilul de care nu s a mai dezlipit decât când  ea s a dus la îngeri. Rădița noastră care râdea de mine și de Dana că vorbim de copii, iar când a venit Ioana vorbea de ea ca despre soarele de pe cer, soarele ei...iar noi o ascultam cu drag și eu cu limba ascuțită îi ziceam vezi, Rădi?!............................................................

Și a mai fost acolo, în postul ăla cu programe idioate, dar pe care le serveam cum puteam noi mai bine, vărsându- ne ficații pe tastaturi, în ajun de Crăciun la ora 7 seara, (plângând de draci și de șefi) o pepinieră de prieteni sau de oameni care nu ți vor întoarce spatele niciodată doar pentru că pur șoi simplu ai fost pe acolo pe lângă ei. Cătălina (unul dintre sufletele mele, ne am părăsit reciproc, nici azi nu știu de ce), Misha (in luv with her forever), Lili, Johnny și Grosu (de care ni s a rupt inima când a fost la ananghie) și Bach (îl cheamă Sebastian, bietul om) și fetele de la emisie și fetele de la arhivă, toți -toți oamenii noștri buni, cu care te întâlneai pe sus sau pe jos și uitai să mai pleci.

De acolo am plecat eu, din cauza timpurilor, din cauză că nu se mai putea sau nu am mai putut eu, din cauza unor oameni pe care nu i am înțeles și nu i înțeleg, nu i am plăcut și desigur reciproca, nu am crezut în ei și, cel mai probabil, nici ei în mine, că altfel aș fi rămas mult și bine în spațiul nostru devenit strâmt, sărăcit, în care devenise aproape imposibil să lucrezi, dar eram totuși, împreună. Un împreună care s o fi ciobit și când am plecat eu la școală, și când a plecat Daneta la antena, dar cred că s a rupt cu totul într un fel înfrigurat și nemilos și crâncen când a plecat de tot Rădița. Ne am mai văzut, bucată dintre noi, înfrânți cumva, tare obosiți și năuci și neterminați așa, când am mers în urma ei.

va urma

  

20.1.19

It took so long

  Mi-a luat foarte mult timp, foarte foarte mult, ca să mi dau seama de unele lucruri. Chestii capitale, fără de care jur că nu știu cum am putut trăi. Scriu asta în engleză fiindcă nici nu știu cum s o scriu altfel.
  I used to feel so awfully unloved. În lume, m am simțit neiubită, neinteligentă, nefrumoasă, lipsită de calități, tristă, ambiguă. O vreme am încercat din răsputeri să mă fac iubită, dar acum vreo 10 ani, am renunțat, pur și simplu. M am transformat în grinch, în cineva mai degrabă agresiv, în cineva neiubibil, în cineva retras, poate cu un strop de aer de superioritate ,(îl am și acum cu cine nu s sigură) un dispreț de netăgăduit față de frumusețe, haine, a da bine, a zâmbi, a fi drăguță.
 Mulți oameni m au iubit, cred, de fapt. Dar nu i am văzut și mai târziu, mai rău, nu i am lăsat. Ce rost avea?
 Posibil ca prima piatră din drumul atât de brutal închis de mine către mine a fost ridicată de apariția lui Tudor. Mai fuseseră, știu, înainte, oameni care m au iubit pentru ceea ce eram și exact cât eram eu, dar erau din familie, who cares about them, ziceam, ăștia te iubesc oricum, că n au încotro. Au fost și câțiva prieteni și I truly madly deeply love them (iar nu știu cum să sune împreună bine în română asta) pentru asta. Cred că ei m au ținut în viață, au ținut cumva focul viu, deși parcă tot ce voiam era să fie stins.
 Însă Tudor m a iubit pentru că așa a fost. Pentru că am fost eu. Pentru că am fost acolo, lângă el, nemișcată, neîndoită, neîndoios iubindu l mai mult decât orice pe lume.
 Dar el putea iubi și o mamă prostuță, că doar pe ea o are, și una urâtă, din același motiv. Deși eu mă vedeam frumoasă dimineața în oglindă și chiar deșteaptă în a ști să văd de el și de toate lucrurile ce alcătuiesc o viață, ceva din anii în care m am străduit prea tare venea și mi șoptea  " și ce dacă, asta pot toți, știu toți, nu e nimic extraordinar, ba chiar e sub-mediocru, termină".
M am împăcat cumva. Am început des să mi spun așa sunt eu și atât pot, și nu ca scuză. Așa sunt eu, le am spus și celorlalți, multă vreme. Dar...cine sunt?
 Și am schimbat locul, și zile întregi m am întrebat ce caut eu acolo, în locul meu, sunt zile când sunt deconectată și mă întreb și acum ce fac eu acolo, cine sunt oamenii ăștia, de ce sunt înconjurată de străini ( deși nu sunt, și mulți oameni îmi arătă o căldură greu de suportat noului meu stil vechi, de răceală și tăgadă absolută) și cum fac să nu se prindă nimeni că sunt o impostoare, în fond. Cineva care nu a fost ce și a dorit să fie și dacă nu a putut fi cine a dorit, a preferat să nu mai fie nimic.
Și, ce să vezi, au fost provocări în locul ăsta nou.
În locul vechi singura provocare era să nu sparg calculatorul. Cam zilnic.
Aici am început să fiu împinsă de la spate să mă duc să-mi dau examene. Groaznic. Am învățat, m am străduit, dar mi s a părut tot timpul că orice aș face nu va fi de ajuns, fiindcă sunt oricum ultima din parcare, n am reușit și nu mi a reușit nimic. Surpriza a fost genuine. Note care m au năucit, după practic (e, dar cine nu ia 10 la practiec, examenul scris e greu). Nu mi a venit să cred. Mi am imaginat orice, nu că eu pot, totuși. Că ceilalți au fost extrem de slabi. Că poate cineva mi a pus o vorbă bună... Orice.
Din toamnă, am început din nou ceva. Iar a tras cineva de mine, mult de tot. Dar a fost și o fantezie, o iluzie (așa cred eu). Să fii student... ce fantezie. A fost frumos cât nu a venit sesiunea. Vrăjit, așa, cumva. Mă duc la școală din 3 în 14 și mi e greu ca naiba să învăț. Și încredere în mine tot n aveam. Ce caut eu aici, m am întrebat, sunt puști, sunt... hold on, că mai avem un student de vârsta mea și încă unul, cel mai vârstnic. wait a minute, ei ce fac aici? Ce faci și tu, deșteapto.
Și, needless to say, iată sesiunea. Acuma, nu știu cum o s o duc, "probabil că sigur " o să pic examene într o veselie, tot zic că nu am învățat  nimic și e adevărat, fiindcă tot mi se pare că ce fac eu nu e învățat, nu știu ce o fi, o strădanie este, dar ...nu știu dacă învățat.
Și totuși, am luat primul meu examen. Și l am luat cu a treia notă din toată facultatea. Și nu mi vine să cred. Parcă stă să se mai ia o piatră din drumul acela închis de mine cu atâta putere.
Era un examen greu... nu știu cum de l am luat.
Uite așa, între nu mi vine să cred și sigur nu sunt eu aceea, e toată viața mea.
Nu pot decât să sper că încet încet, măcar acum, de acum, o să ridic toți bolovanii și o să mă văd cum, cel mai probabil, am fost cândva, și încă mai sunt, măcar o parte mai sunt, dar oamenii pe care i am iubit și de care am fost atât de zbuciumat neiubită, nu m au lăsat să mă văd.
Including mai frumoasă.




26.1.18

Colțișor de pâine

Dacă strada noastră ar avea un cântecl ca Popa Nan, una dintre strofe ar fi cu magazinul de pâine.
Magazinul e unul vechi, reporeclit pompos Curtea brutarilor, cu lămpi îmbrăcate în abajururi de nuiele, șorțuri negre și tichii înalte, pâine de calitate medie, mă rog, știți moelul.
Ce au ele fascinant est mașina aceea de tăiat pâinea.
Mereu rămân jos în tavă colțiișoare de pâine, după cei grăbiți, care nu se obosesc să l ia...sunt doar colțișoare.
Dar copiii...copiii sunt morți după acele colțișoare.
Am aflat asta fiindcă al meu vrea mereu să trecem mereu pe acolo - în drum spre casă - ca să-și ia un colțișor...două... chiar dacă nu trebuie s cumpărăm pâine (bine, eu mă lupt demult cu ideea să fac pâin în casă și reușesc să ies câștigătoare:))).

-Copilul iar vrea colțișor, zâmbesc încurcată, după el, care dă buzna pe ușă/
-  Toți copiii vor, zâmbesc și ele/

Ieri nu m-am mai obosit să intru după el. S-a dus să-și ia singur. A ieșit cu mâinile pline de bucățele. Vreo 5-6.
-Măi, mami, le-ai luat și tu pe toate? Dacă vine alt copil care ar vrea și el colțișoare?
Și atunci veni, năpraznică, logică, replica de Balanță (cu Berbec):
- Păi până vin alți copii, vin și alți clienți și lasă alte colțișoare.


20.1.18

hai c-am venit

Acum, chiar acum m-am gândit la Robert Plant și acum, chiar acum - mă rog, acum 3 minute - am intrat pe propriul meu blog. Și acum 2 minute mi-am formulat singura rezoluție pe 2018, care a snat gen "mai scrie și tu ceva, că să știi că nu scriai rău".
2 faze mi-au reținut atenția în ultimele săptămâni, mă rog, mai multe, dar două - trei de vorbit.
Una este că:
m-am dus la draga mea Cristina , care zic eu acum că e nașa neoficială a copilului și ea mi-a făcut ochelari. cadou.Ce n-a putut să-mi facă  (cadou) a fost să-mi dea niște dioptrii mai mici (sunt chiar mai mari decât mi le aminteam) și să mă facă să arăt bine în lumina albastră a locului unde am probat ramele (pe care mi le-a făcut. cadou). Mamă, oameni buni, când am văzut cum arăt m-am speriat - cum mă sperii eu,  dată pe deceniu, când calc în magazinele de haine, de exemplu. Și m-am pus pe căutat smacuri.
Tot Cristina mi le-a recomandat, dar vorba Marei, c'est n'est pas un blog de make up, așa că nu vă zic numele, doar că  chiar mă dau cu astea.
Și cum mă dădeam eu cu ele, cu fi-miu lângă mine, stând pe capacul de la wc, zice:
-Auzi, mami, ăsta e ultimul sos cu care te dai, da?
- ...cum, mă, sos?
- Păi, ce, zice, arată ca muștarul. Și muștarul e un sos.
Era să-i zic eu că ce dau eu pe față e un S.O.S, dar m-am abținut, că era târziu și trebuia să ne culcăm.
Adică era vreo 9 seara.

A doua e că...băi, ce mi-a lipsit Alain de Botton. Rău mi-a lipsit. Am cam flendurit-o eu cu Arhitectura fericrii, care se citește cam greu (aka, cam fără interes) de către neofiți (aka proști de dau în gropi) în ale stilului de vreun, fel, ca mine. Și văzui la o fată Raisa că s-a tradus O săptămână în aeroport (sau 7 zile, mi-e lene să mă uit exact, c-am terminat-o de o săptămână, deci e firesc c-am început s-o uit) și am dat buzna s-o citesc. Fiindcă și eu fantazez de pe vremea lui Tom Hanks să trăiesc niște zile într-un aeroport sau măcar 3 în București, un city break, așa.
A treia e că îmi place Frederik Backman. Îmi place tare, nu cât de cât. Cel puțin asta - unica pe care am citit-o - cu Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău e un fel de Narnia pentru adulți sau așa îmi pare mie. Frumoasă tare.
Cam atât.
Aaaa. da. și la 43 de ani și 3 zile mi-am re-dat prima inspecție la definitivat (ul în învățământ). Da. Cam atât de lame.
Voi ce mai faceți?