...

 Eu m-aş lăsa de lumea asta, v-aş lăsa-o vouă, că eu nu mă mai prea găsesc în ea.

O lume-n care zâmbetul complice al unui angajat de la Mega-n noapte e mai puțin important decât o bere.

În care un moment de grație nu face doi bani pe lângă o maşină nouă.

În care o girafă împuşcată drept trofeu nu duce imediat la puşcărie cruntă.

O lume-n care nu contează prea mult cine eşti, ci cum arăți, în care cuceririle au loc cu fundul, nu cu ochii sau cu vorba.

Unde argintul se transformă-n nepăsarea şi ura de a nu fi aur.

O lume-n care toți copiii-au stat închişi în case, în vreme ce adulții-o ardeau bezmetic pe străzi şi pe la cozi, după drojdie şi bere, e pandemie, frate.

O lume-n care macul e bun doar pentru poze, că viespile sunt date jos cu spray-uri. Rapița-i la ce bun?

I-o lume-n care plajele sînt late şi mi se fură dreptul de-a mă arunca în mare dintr-un pas, cum m-a-nvățat pe mine Vama (Veche).

O lume-n care îți găseşti pereche într-un ecran şi nici măcar în trafic un zâmbet nu provoacă un cutremur, ca cel pe care îl provoacă o încadrare proastă înainte.

O-ncui şi neatinsă vreau să v-o las, ca nu cumva să jegoşească picătura nouă de lume pe care-am crescut-o cu alți câțiva nebuni şi 4 lacrimi din vise, ploaie, carte şi nimic. 

Stați. Să descui ca să mai iau doar zâmbetul de casier la Mega. Atâta vreau, apoi de-a dura dați-vă. Adio.