Vrute și nevrute

S-a schimbat layout-ul blogger-ului de când n-am mai fost eu pe aici...mda. În fine, ca să nu cad în păcatul meu obișnuit, ăla de a avea o deschidere de 10 pagini, după care, când vreau să-mi spun povestea, mă plictisesc și o fușeresc, începem. Abrupt.

Înainte de a-l avea pe Tudor nu eram a poze person. Nu-mi plăcea deloc deloc să fac fotografii cu locurile în care mergeam, cu persoanele cu care mă întâlneam, I never captured the moment, ca să zic așa, fiindcă mi se părea că, tocmai, îl pierd. Când în locul trăirii directe pui un ecran de telefon sau în locul zâmbetului către om pui unul de poză, (hai să facem un selfieee! deși nu exista termenul în vremurile de care vorbesc eu) parcă nu mai e ce-ar trebui să fie. E ca și cum ai scoate un frame dintr-o imagine, e doar un frame, dar apoi imaginea sare. Plus că, de obicei, nu e doar un frame.

Așa se face că sunt foarte, foarte multe momente din viața mea care nu sunt surprinse în niciun alt fel decât de sufletul și de mintea mea și care, în loc de a fi arătate, au trebuit povestite oamenilor cu vorbe, cu intonație și gesturi, cu nuanțe și inflexiuni. Mai greu de redat, dar mai bogate cumva, lucru care, cred, m-a și ajutat să-mi dezvolt, mereu și mereu, posibilitățile de exprimare și expresie. Cum să mai găsești comparații, epitete interesante, cum să mai faci analogii la o poză? I-o arăți omului și treceți mai departe, cel mult, dacă poza nu e bună (și cele mai multe nu sunt) trebe să dai explicații suplimentare legate de loc, timp, moment etc, dar nu vei mai spune „iarba era ca o...”, pentru că vede și el cum era iarba, că are ochi și, eventual, are și propriile comparații la el. În plus, sunt unele momente, unele colțuri de lume sau unele situații care, în poză, nu au nimic deosebit. Bunăoară, cât de rar dai peste un petec de iarbă bine îngrijită, peste care s-au așezat, ca-ntr-un desen de covor, câteva frunze galbene căzute de la un copac care îngălbenește timpuriu? Zilnic toamna. Dar adaugă-i câteva pete leneșe de soare, care mânjesc puțin contururile sigure ale frunzelor. Pune-i o atmosferă blândă, de septembrie, când lumina de mângâie, curgând pe lângă tine ca o pelerină invizibilă. Adaugă-i ceva din tristețea cruntă pe care tocmai ți-o provocase sculptura de alături (iarăși ceva imposibil de fotografiat în întregime, imposibil de redat în poze de amator sentimentul pe care ți-l provoacă vederea a câteva zeci de perechi de pantofi, surprinse în momentul în care posesorii lor, femei, bărbați și copii săreau din ele și se aruncau în Dunăre...) și vezi ce iese. Ceva care nu-i în poză, cu siguranță.

Unde mai pui că d-asta citim de fapt întâi cartea și pormă vedem filmul, nu? Și cum, cum altfel ne putem minuna de ceea ce i-a trecut unui scriitor prin cap, dacă vedem imaginea de-a gata, nu reconstruită de propria noastră sensibilitate?  Sau, even better, regăsim într-o carte un lucru, un detaliu cât de mic pe care l-am observat și noi? De exemplu, de curând am terminat o altă carte a lui Alice Munro, care, în două rânduri, m-a făcut să simt că suntem legate cu un fir cu neputință de tăiat. În două rânduri aseamănă poezia cuiva cu contururile frunzelor, lipite toamna trecută de asfalt și care, conservate cumva de zăpada iernii, se mai zăresc slab, ca un fel de imprimeu al trotuarului, tocmai primăvara următoare. Citești asta și, zbang, te simți (adică eu una mă simt) înviorat, bucuros că și tu (poate înainte să scrie ea, definitely înainte să citești această nuvelă) ai observat același tip de detaliu. Pe mine chestiile astea mă fac să mă simt foarte, foarte bogată.

Legăturile cu artiștii sunt astăzi o istorie îndepărtată pentru mine. Copilul și Galaxia Copilulului m-au îndepărtat de  acea parte din viața mea, fără regrete, desigur (doar prieteniile pierdute din cauza/datorită programului pe care o persoană cu copil mic îl are le-am regretat. Sunt prietenii nu neapărat cu artiști, nu am decât una pe care o numesc și acum cu teamă așa). Însă, însă sunt multe siuații în care îmi amintesc cu un sentiment viu de emoție de întâlnirile cu niște granzi, astăzi ușor ușor uitați, oameni cu care am lucrat, alături de care am petrecut după-amieze, cărora le-am traduse vorbele sau le-am explicat cine locuia în blocul de la Casata și cât de terminați am fost la cutremurul din 77. NU am poze cu ei, nu am. În vreo 2-3 situații am fost împinsă la poză, că oamenii au simțit-o ca pe o datorie (hai să facem poză cu transpirații ăștia, că au muncit pentru noi - în condiții de obicei proaste, că așa-s condițiile la concertele locale - câteva zile). Sau au fost instantanee, adică eram cu unul de după gât și hop poza sau cineva uninvited i-a zis artistului că „băăă, anacălin e persoana cea mai îndrăgostită de tine, cum cine, asta de stătuși lângă ea opt ore din viață” și atunci omul a venit cu brațele deschise „păi hai să facem o poză, cum naiba n-ai cerut?” și am stat la poză, ce să fac. Mutra mea în pozele astea nedorite, lângă mutrele lor afișând (automat, cum altfel?) zâmbetul larg cu implanturi (ahem) perfecte? Jenată, stâmbă, cu gura deschisă în „ Hai mă, nuuuu” sau placidă, cu colțurile gurii ușor în jos și picioarele despărțite într-un sentiment de jenă, cu labele scălâmbăiate înăuntru în adidași. Sau încercând să mă fac mică-mică (eu fiind aproape mereu, potrivit superbelor standarde, cam mare-mare) de jenă că într-o clipă s-ar putea să fac pipi pe mine, mintenaș, pentru că am fost atinsă de cea mai iubită persoană de pe Pământ (at the moment/time). Da, groaznic. Iubesc tare o poză pe care o am cu cel mai iubit dintre toboșari, căruia nu prea-i place să facă poze (deloc, și nici cu mine, dar, dacă, la fel ca toți artiștii, înțelege nevoia fanului străin de poze, la omul relativ apropiat n-o mai înțelege) în care cred că doar noi doi ne dăm seama că suntem în ea. E o poză pe film, făcută de la distanță mare, noaptea, minunat de neclară. De aia cred că o iubesc.

Normal c-am obosit, dar trebuie să intru și în partea a doua, că altfel textul n-are cap și coadă, dar, oricum, daca a fost bun de ceva până acum, de acum n-o să mai fie, pur și simplu pentru că, de când s-a născut Tudor, FAC POZE. Fac multe poze cu el, încercând să suprind mai repede (că nu mai aveam timp în primii ani de viață să scriu) un anumit moment din viața lui, un zâmbet, o strâmbătură, o ceva care mă va face să mi-l aduc aminte, bebeluș, peste timp, când, când. Și totuși, deși rețin în camera telefonului momente și locuri în care am fost cu Tudor și le trimit în patru vânturi, (prietenei mele apropiate, mamă și ea și, bineînțeles, bunicilor, care nuștiudece simt nevoia să primească separat toate pozele) când mă uit la fotografiile cu Tudor mic, nu-l recunosc fără ajutorul unei întâmplări care să pop up from my head și să-mi readucă sub nas perioada, mirosul, gustul, senzația. Nu-l recunosc, nu mă simt atașată de acea persoană mică și știrbă, eu nu am trecut p-acolo niciodată, eu știu doar pre-puberul ăsta semi-enervant, care nu se spală, cine ești, baby? Dar când -fără a privi o fotografie - folosesc cuvântul limbă („nu-mi place mâncarea de limbă”, de exemplu) îmi aduc aminte de un moment din holul casei noastre, când Tudor se chinuia să se încalțe singur și nu reușea, fiindcă limba pantofului era înăuntru și lui nu-i încăpea plăcinta aia de picior pe care o au toții copiii mici și grăsuți, iar eu i-am zis „păi n-o să meargă așa, scoate și tu limba!”, iar copilul, ascultător (ascultătoooor? când?!) a scos limba lui din gură, atunci când, ziceam, îmi amintesc de asta, mă inundă o emoție greu de stăpânit, o emoție egală cu râsul și bucuria de atunci, care au ținut loc de poză, că oricum, până s-o faci, copilul pricepuse eroarea și-și băgase limba înapoi în gură. Scriind și descriind minutul ăsta de aur din viața mea, îmi dau seama că n-am nevoie de nicio poză, de niciun frame, amintirile sunt bine înșurubate la locul lor, strașnic încuiate, sunt un pod cu mii de lacăte, un gard din fier forjat cu nenumărați trandafirași mici și ruginiți, prinși de el, sunt o fațadă împodobită până la refuz cu frunze de laur și îngerași în curul gol, o fântână cu o mie de jeturi colorate, un vitraliu cu sute de cioburi pictate alandala sau un tricou plin de paiete care, dimpotrivă, o iau, ca la un semn, în direcția spre care bate inima mea, un lan de floarea soareluri la răsărit, o mare tivită cu valuri mici și așa de mereu inegale și fiindcă mai am două zile până ajung la îmbrățișarea uneia mai calde mă opresc aici, așa, fiindcă mor de dor, mă uit la poze și nu au miros, nici foșnet și cu astea e deja altă poveste.

p.s. Pun o poză cu CM, fiindcă sunt (bineînțeles) îndrăgostită de el și nu am ce să depun în inima mea, încă nu l-am întâlnit decât când era el mic-mic și departe și eu am plâns un pic, dar nu m-am dus mai aproape, că sunt și eu om și nu vreau să mă fărâm în bucățele cât confettii-le lui colorate, încă nu mi-a venit timpul. (dacă mai știu cum se pune o poză). Courtesy nu știu cui, că am găsit-o pe netul mare, fără drepturi.