HELLO... ?

Concertul acesta a preluat poziţia de lider în umilul meu clasament. Aş mai merge să-l văd în orice moment, aş zbura oriunde, mi-aş rupe picioarele oricât şi aş sărăci (nimic nou) ca să-l mai pot gusta o dată. E genul de producţie care nu-ţi dă în cap din primul moment, dar ţi se scurge încet şi hotărât prin vene, făcându-te ca, la sfârşitul lui, să nu mai poţi şi să mai vrei. Ca să mai comentez şi de Sports Arena ar trebui să scriu articolul în trei părţi, n-am ce vă face, duceţi-vă la Budapesta la orice concert vă place şi vedeţi singuri.
Sala se umplea încet încet în vreme ce curgea muzica. Pe ecranul mare din spate, o imagine cu un colţ de cameră, un aparat de radio, o sticlă de whisky şi o scrumieră în care fumegă o ţigară. Genurile muzicale se succed în sală apropiindu-se de pentru ce am venit toţi. La 8, toate privirile absente sunt atrase de prima mişcare de pe ecran. O mână intră în cadru şi începe să schimbe frecvenţa radio. Murmurul creşte, apar aplauzele, începe concertul. Pentru setlistul complet, nu mai citiţi mai departe, nu pot să vi-l dau, fiindcă nu mai ţin minte numele tuturor pieselor care s-au cântat, adică n-am împărţit tortul în felii, ci l-am mâncat pe tot –ce egoistă, o să ziceţi, dar v-a spus deja dl. Revenco în cotidian ce şi cum. Ăsta n-a fost un concert, ci un film complet, cu scenariu şi actori care au pus în joc forţe nevăzute, ca să ne spulbere prejudecăţile, temerile stupide, sentimentele greşite , pentru ca mai apoi să le pună la loc corect, cam cum pune un ortoped piciorul rupt la loc. Era nevoie pentru asta de mesaje violente scrise pe un zeppelin de porc, (la propriu) de sunete aiuritoare care te atacau din toate direcţiile, de imaginile care ieşeau din ecran şi veneau peste tine. Era nevoie de vocea lui Roger Waters, când caldă şi învăluitoare, când uscată şi rea. Era nevoie de mesajul, puternic ca un upercut corect, contra războiului, prejudecăţilor şi discriminărilor de rasă, religie şi naţionalitate (probabil exceptându-l puţin pe actualul primul american din lume, pe figura căruia au explodat bombe mici în timpul lui „Leaving Beirut”). Toate astea ca să ne trezim, să scuturăm puternic din cap şi să ridicăm din când degetul din mijloc cu sau fără combinaţia cu arătătorul. Am fost răpusă de curăţenia aproape fără cusur a interpretării „actorilor” lui Waters. De la prima voce până la ultimul cinel totul a fost gândit şi programat ca să obţină efectul maxim. Memoria afectivă îmi readuce în auz fragmente din bijuterii precum „Shine On Your Crazy Daimond” , „Wish You Were Here” sau „ A Perfect Sense” , liniştindu-mă. Dar tot ea îmi aduce valuri de frustrare, cu „Sheep” sau „The Wall”, pumnii strânşi, prea puţina putere. Între timp, camera a crescut, am văzut omul tânăr, mâncat de Vietnam, zăcând într-o cameră populată de fantasmele negre ale războiului, cu ochii duşi, în stadiul de legumă. După tot „Dark Side Of The Moon” şi încă două bisuri, era nevoie să terminăm definitiv cu „Comfortably Numb”, pe care am simţit-o venind tot concertul. În sfârşit trebuia ca, după ce l-am privit aproape 3 ore, pe cel de lângă noi, pe cei de pe scenă şi pe cel de pe ecran, să întindem o mână şi să ne intereseze : „Hello, is there anybody IN there ?”. Căci unde-s doi, puterea...

Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com