despre răceală

Nu ştiu dacă vă obsedează pe vreunul vreo boală, normală sau posibilă. Probabil suntem cu toţii mult prea tineri pentru aşa ceva. Dar pe mine, totuşi, mă obsedează posibilitatea de a răci. Verbul ăsta sună atât de haios încât nu pot –în ciuda ameţelii pe care o am acum – să nu mi aduc aminte de un polonez care învăţase limba română şi care ne povestea cum că nevastă sa, Gina, „ s a răcit”. Sigur că faţă de “ a SE răci”, a răci pare o glumă. Dar zău că nu i plăcută. Eu una prefer să mă doară măseaua, burta sau stomacul, încheieturile sau urechea, să mă doară în cot sau gleznă ( la propriu) decât să răcesc. Împunsăturile acelea în sinusuri, vaga senzaţie că amigdalele au început să se mărească, părerea că înghiţi greu şi mica stare febrilă care nu te lasă să dormi, dându ţi, în acelaşi timp, o greutate de plumb în pleoape, sunt doar începutul.
Când te trezeşti, îţi simţi moaca umflată şi supurândă, ca a unei broaşte, pentru cei sensibili, pandişpan. Îţi împingi pomeţii cu degetul şi nu i simţi. Umbli ameţită, ca o curcă beată, dintr un colţ în altul al camerei – noroc că –mici. Dacă ai şansă, suni la serviciu şi, cu o voce chiar mai dramatică decât o cere situaţia, spui, sunt bolnavă, nu vin azi. După care te bagi din nou în pat şi trăieşti călătoria. Febra şi frisoanele, temperaturi care nu te avantajează, gânduri pe care nu mai ştii dacă le asociezi cu prezentul, conştientul, sub- sau in-. Cearşafurile scăldate de sudoare şi privirea împăienjenită, o bătaie de gene, e zi, următoarea, e noapte. Dacă n ai prins momentul de înghiţit hapul salvator ( la mine, o doză hotărâtă de fervex, paracetamol sinus şi aspirină) poţi să ţi iei adieu. Răceala vine şi stă cât vrea ea. Te întoarce şi te suceşte pe toate părţile, cu cruzime. Somn cu vise disparate, fantasme care se insinuează pe peretele alb al camerei – Maxenţiu* e aici ? Nici nu mi mai vine să mai scriu, simt cum răceala gravă atacă din toate colţurile. Să ne vedem, sperăm, pe mâine.
* citiţi hortensia papadat bengescu, ce să vă fac...