Despărţire de gradul 2

Azi m am întâlnit cu o fantomă.
- Ce mai faci, m a întrebat extrem de politicoasă.
- Acum sau în general ? (sunt o persoană căreia îi place să răspundă foarte precis la ceea ce e întrebată, pentru că altfel încep să divaghez, să întind, poate chiar să mă plâng…ei, vedeţi ?)
- ...în general, răspunse ea uşor circumpspectă, dându-se, tot uşor, înapoi ( folosesc uşor pentru că fantomele nu au paşi).
- A, păi în general fac bine, am răspuns eu, uşurată că nu trebuie să i spun cum în momentul în care mi a răsărit în drum mi a venit să vomit.
- Ah, făcu sfioasă, atunci să înţeleg că nu te poţi obişnui să mă revezi.
- Nu prea, am admis eu încurcată, ciufulită, transpirată şi albă ca moartea, cu conştiinţa faptului că voma îmi urcă din nou în gât.
- Palidă ca moartea ai spus, scuză mă, ai gândit ? surâse ea, mie mi se pare că, pe lângă mine, arăţi foarte bine.
- Daaa ? am intonat eu sfârşită, fără ca restul fiselor să cadă.
- Da. Şi nu mai mânca repede, că poate de aia îţi vine să vomiţi. Eu, după cum ştii, nu am şi n am avut niciodată vreo vină pentru ceea ce simţi tu. Eu, de fapt, nici nu sunt aici. Era doar o vizită de curtoazie.