N-a fost ăsta cel mai reuşit festival la care am ajuns vreodată, şi asta din multe motive. Chiar dacă mi s-a părut că Events a ales un loc bun (şi virgin) pentru desfăşurare, mă gândesc la bucureştenii care n-au avut cu ce pleca acasă în cele două nopţi. Căldura insuportabilă i-a făcut pe spectatori să nu apară la orele amiezii pe insulă, aşa că trupele româneşti au avut prestaţii simbolice (aşa am renunţat şi eu la Grimus, AB4, Vama, Viţa). Iar când spectatorii au apărut, au fost apatici până spre înserare când, odată cu capetele de afiş, au început să poată şi respira. Nici preţurile piperate la apă, bere şi băutura sponsor nu i-au ajutat prea mult, iar facilităţile oferite erau destul de tricky: la cooling tent aveai voie dacă erai student şi lucrai, pentru acces la net trebuia să aduci două pahare goale, ( pe care tocmai le aruncaseşi,eventual) iar balonul s-a ridicat de la pământ numai în virtutea unei promoţii rămase necunoscute mie până azi.
Nu mă bag în Pussycat Dolls şi Macy Gray, că nu ascult din zonele alea, deci n-am fost. Am auzit totuşi de la mulţi că cea de pe urmă ar fi avut un recital foarte bun. La Prodigy n-am stat, dar cred că la ei a fost insula aproape plină şi nu mă îndoiesc că au avut reacţii excelente, la cât de nerăbdătoare venea lumea când eu plecam.
Iar de la rock am văzut aşa: Kumm, când eram încă la intrare. Solistul lor n-a prins o zi bună. Z.O.B. –mă bucur să-i văd, chiar dacă din ce în ce mai rar, deşi mi se pare că dau semne de îmbătrânire, păcat. Iris- rămâne, indiferent de cronicarii muzicali şi căldura de afară, cea mai iubită trupă românească punct. Backyard Babies –îmi pare rău pentru trupa asta, dar n-am reţinut decât titlul albumului lor nou, care e prea lung ca să-mi mănânce semnele. În rest, o plictisealăăăă... The Rasmus – foarte buni şi activi, chiar dacă bănuiesc că s-au simţit pe scenă ca nişte husky băgaţi într-un cazan cu smoală (sunt finlandezi). Nu cred c-au conştientizat palma e care ne-au aplicat-o cu cele câteva acorduri de O-Zone presented as „a local famous song”. Şi remarca lui Ian Astbury, de la The Cult, precum că, deşi noi n-am auzit, probabil, de trupa lui, aceasta are chiar şi un cântec nou ( „ I Assassin”, care e ok ) a durut. Inacceptabilă bruiarea instalaţiei de sunet de către un post de radio şi lipsa lui „Painted On My Heart” şi cam atât. Mă întorc la Bodhii Blvd, nişte necunoscuţi austrieci care mi-au plăcut, cu excepţia vocalului. Un bluesuleţ curat, aerisit, numai bun de ascultat într-un club. La Oliveri şi Ill Nino au fost nişte probleme cu sunetul (sau nişte sunetişti slabi) care i-au făcut să sune ca dintr-un dulap. Doar din spatele cortului cu băuturi am putut savura ritmurile cu aromă braziliană ale „copiilor Sepulturei”, cum i-a numit cineva pe Ill Nino..
Acum puteţi să aruncaţi la gunoi toate cuvintele mai puţin bune pe care le-aţi citit până aici. Marea bucurie pe care organizatorii au făcut-o celor 2-3000 de fani Incubus de pe insulă fac ca greşelile să dispară într-o clipită. Un recital cristal din punct de vedere sunet, cu un Brandon Boyd superb, care a preferat să rămână rezervat în declaraţii, (n-am auzit nici un „ we love you, Romania”, slavă Domnului) dar care a cântat cu un patos – fie el şi melancolic – greu de egalat. Îngânate de miile de voci, „Anna Molly”, „Love Hurts” sau “Wish You Were Here” s-au revărsat bogat, clar şi splendid în noapte. Am avut şansa să vedem ieftin o trupă solidă a anului 2007, cu o prezenţă scenică eclatantă şi ultramodernă. Şi dacă ar fi doar pentru asta, mă bucur că a fost CokeLive Festival, ediţia întâi.
Ana M. Călin
Foto: Dan Ioan Milu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu