3.7.07

La Festival


De când am păşit în B’estival am simţit că respir aerul unui festival cu şanse să devină mare. Organizat corect, civilizat, cu o comunicare bună, cu o promovare intensă, B’estivalul a funcţionat aproape ca o maşinărie nemţească. Singurul meu regret este că s-a ţinut pe beton, parcă mi-ar fi plăcut să campez la festival, să stau pe iarbă...mă rog, nu poţi să le ai pe toate. În rest, felicitări cinstite emagicilor. Să începem.

Ziua 1. Public de advertising, inventiv în culori şi ţoale, cu frizuri inedite şi limbaj cosmopolit. Pe scenă, la orele amiezii, ungurii de la Yonderboi. Nu-i ştiam, dar, cât am prins din ei am ascultat cu plăcere, cu urechile împuiate de informaţiile pe care mi le dădea Dan, un fan. Că Laszlo a făcut primul album pe un soft furat sau aşa ceva, la 19 ani. Bun băiat. O să-l mai caut. Au urmat, cam prea pe lumină, belgienii de la Hooverphonic. Când am auzit că vin la B’estival, mi s-a încălzit inima. Fiindcă ţin minte că atunci când am auzit şi văzut prima oară „Eden” am rămas cu gura căscată, apoi am declarat-o cea mai frumoasă piesă a lumii. Au trecut ani de atunci, dar rămâne în top 5. I-aş fi ascultat într-un spaţiu mai familiar, mai mic, căci senzaţia de oniric a muzicii Hooverphonic se pierde, parcă, în spaţii mari. Mi-au plăcut mult. La Morcheeba m-a încurcat puţin schimbarea de componenţă. O solistă s-a transformat în două, care n.-au putut să facă, amândouă, ce făcea una singură.Un recital lung şi uniform. Solista Amber şi-a recăpătat cu greu echilibrul după huiduielile pe care le-a auzit după „Budapest” în loc de „Bucharest”. Românii nu pricep că, fonetic, cele două nume seamănă atât de mult, încât greşelile pot fi scuzate. Faithless nu e o trupă pe care eu aş asculta-o acasă. Nu le cunosc titlurile pieselor, exceptând cuceritoarele „God is A DJ” şi „What About Love”. Chestia care mă surprinde şi pe mine este că mi-au plăcut la nebunie şi prima şi a doua oară –adică acum- când i-am văzut. Frazele muzicale obsedante, hipnotice, au făcut să tresară şi să se mişte în mine fibrele care vibrează în mod normal numai la rock. M-a impresionat publicul, care se transformase într- un bloc compact de mâini, ochi şi zâmbete. Şi pe Maxie Jazz, care ne-a copleşit cu mulţumiri. Mi-a rămas în inimă fraza „ How can I change the world/ If I can’t even change myself.”
Ziua 2- Substanţa publicului s-a schimbat puţin, dar nu sensibil. Au apărut mai multe puştoaice, a început statul pe jos. A fost o atmosferă mai indie.Cu o mai mică doză de transă, dar, în acelaşi timp, mai relaxată. Pe scenă erau Damian and Brothers. Nu-mi rămâne decât să repet. Dacă în România n-ar fi existat mai întâi manelele, n-aş fi avut nimic împotriva acestui tip de proiect, gen world wide music. Dar aşa, pun punct şi trec mai departe. La Kasabian, trupa serii din punctul meu de vedere. Londonezul Albert mi-a povestit de ei anul trecut şi-mi doream să-i văd. Un indie rock relxat, condimentat cu elemente electro şi de dans. Balans bun. Mi-au plăcut mult. Reamonn şi-a adjudecat cu uşurinţă titlul de „fâs” al serii. Un prieten (Coman) zice că-s vanilla rock. Ha,ha. Părea, într-adevăr, că ei fac pe scenă ceva de vreo 10 ori mai important decât ajungea la noi. Doar steagul românesc şi nevasta locală l-au salvat de penibil pe omonimul Reamonn. Li s-a potrivit firava „Stay With Me”. La „Supergirl” ne-am smiorcăit puţin şi gata. Pink, în schimb, e o fată hotărâtă, care ştie cum se face treaba. Un recital cu hit după hit, care n-a lăsat în pace publicul, nu foarte entuziast. Piesele ritmate şi mesajele tari o ajută. Românii s-au bucurat mult la coverul după 4 Non Blondes. Nostalgicii MTV-ului din primii ani ’90, ce să-i faci !

Ziua 3
Suprafaţa B’estival s-a înnegrit cât vedeai cu ochii. Rockerii la putere. Pigment de hip hopperi masivi, cu şepci întoarse şi nădragi largi. Un mix ciudat, dar paşnic. Am ajuns spre Wu Tang Clan şi am format „enclava”. Dan, Mişa, Edi, Cătă, Dana, încă o dată Dan şi cu mine am cam rămas indiferenţi la partida Wu Tang. Am sesizat o mică întrerupere, laitmotivul de geam spart şi onomatopeicele „wu...tang” şi ne-am văzut de poze, beri şi vorbe. Nimic de zis, fiind atâtea voci, sunau bine. Şi tare. La Alice Cooper, în picioare. Sunet bun şi – încă nu ştiam asta- cel mai bun număr al serii. De fapt, cele mai intense au fost cele două momente de crossover, când Manson şi maestrul au cântat împreună două piese. Mie mi-a rămas „Sweet Dreams”, singura care s-a şi auzit relativ corect din show-ul lui Manson (poate datorită compoziţiei optzeciste, mai aerisită, mai muzicală, a celor de la Eurhytmics). În ciuda reacţiei destul de potolite a publicului (care a fost liniştit pentru că mai mult a stat cu gura căscată) Alice Cooper şi-a făcut show-ul, condimentându-l cu butaforii şi bufonerii. Mirese moarte şi vii, bebeluşi, eşafod cu spânzurătoare, cămaşă de forţă din care nebunul a scăpat într-un decor de cabaret... „No More Mr. Nice Guy” şi „Poison”- aplaudatele serii. Ne-a plăcut moşul, ce mai.
La Marilyn Manson, în enclava noastră s-au schimbat niscaiva priviri nedumerite, încă de la început. Başii care vuiau au înfundat, parcă, sunetul, şi nu prea ne-au ajutat să pricepem ce se cânta pe scenă. Dan cel venit din faţă ne-a zis că acolo era şi mai rău. Aha, deci. Am bunghit şi noi, printre pauzele lungi, „Beautiful People” şi piesa ultimă şi am plecat, cam deconcertaţi. Manson n-a prea convins publicul, care se subţiase deja serios până la sfârşit. Poate că, aşa cum am discutat după, există trupe care nu sună la fel de bine live. Sau poate om fi păcătoşi şi nu ne mai lăsăm păcăliţi de 6 kile de confetti, 5 background-uri grafice şi un machiaj reuşit, recunosc.Păcat.
B’estival a adunat, după estimările organizatorilor, în jur de 50.000 de oameni care vorbesc cam aceeaşi limbă. E de bine pentru noi şi pentru ediţia a doua. La bună vedere !
Ana M. Călin
ce _stii_tu@yahoo.com

3 comentarii:

catalina spunea...

si totusi... insist, din dorinta de a pricepe: de unde dracului wu tang in deschidere la alice cooper?? cineva, ceva pareri??
sper ca anul viitor vom avea parte de o zi dedicata rockului, cu sunet bun si spectacol adevarat. chiar daca minunata cantare are loc in bucuresti, romania.

p.s. citeam, undeva pe net, o scuza penibila pentru prestatia lamentabila a lui manson, in care se spunea ca saracurzul s-a lovit la capshor chiar inainte de concert si, din acest motiv, n-a putut canta asha cum ne-am asteptat noi, tolomacii platitori de bilete.

Anonim spunea...

era un festival. nu era concert alice cooper, cu wu tang in deschidere. si daca nu intelegi asta, imi pare rau.

catalina spunea...

asa-s eu, mai inceata, ce dreaq sa fac?;) noroc cu anonimi mai isteti, care sa ma lumineze.
daca tu poti sa inghiti amestecurile astea, nu-mi ramane decat sa te felicit. eu fac alergie la ele, deci le refuz.