ÎN MREJELE LUI CIRCE

N-am avut nici o urmă de îndoială că Tori Amos va face un concert minunat în România. M-am mirat când am auzit c-o să vină, ( nu credeam că e foarte ascultată aici) pe urmă au fost ceva speculaţii cu privire la data exactă şi oraşul în care va cânta, dar când concertul s-a „stabilit”, m-am dus la casa de bilete fără nici o grijă. Ştiam că pe 13 iulie va fi o seară vrăjită.
Mi-a plăcut mult că sala s-a umplut şi că spectatorii au subliniat doar prin rafale de aplauze ora de întârziere – pretenţioasa Tori nu a dorit nici o trupă de deschidere, care să încălzească atmosfera între ora 20 :00 şi ora 21:00, când trebuia să intre în scenă. Pe de altă parte, a fost timp numai bine pentru ca întârziaţii să-şi găsească şi să-şi ocupe locurile.
Apoi am intrat în spectacol. Scena a devenit decor, unul fermecat şi bizar. În mijloc, cele două piane, care au format altarul vestalei. Din cele 5 personaje de pe „American Doll Posse” a prezentat două,( probabilTori şi Pip) dar, în fapt, le-a interpretat pe toate.
N-am să pretind că a fost un spectacol uşor. Asta fiindcă n-am ştiut niciodată să ascult muzica doar pe dinafară, s-o las să-mi dea o stare bună sau rea şi atât. Mereu am luptat să o pătrund şi să o înţeleg, iar muzica lui Tori Amos a fost mereu o grea ecuaţie pentru mine. Melanjul de realism cu fantastic, atmosfera cristalin morbidă a cântecelor acestei femei, inteligenţa cu care îşi pune în valoare vocea ciudată –cu care poate face absolut tot ce vrea, trecând de la şoaptă la ţipăt, sărind din prima octavă într-a treia şi pefăcând-o din lavă în gheţar – mi-au dat dureri de cap în timpul celor 2 ore de concert. Am obosit cu „Cruel” şi „Bliss”, care au deschis, greu, Sesam-ul. Am cântat din toată inima alături de ea „Siren”, apoi m-am relaxat, gândindu-mă la perioada în care a început să-mi placă Tori Amos, când abia lansase „Under The Pink”, de pe care vine „Cornflake Girl”. Am oftat pe „Fairytale” şi am dansat (!) pe muzica glamour a ultimului ei single, „Bouncing Off Clouds”. Mi-a părut puţin rău pentru lipsa unor „Losing My Religion” şi „Smells Like Teen Spirit”, pe care interpretarea ei neobişnuită le face nepreţuite. Instrumentiştii care au însoţit-o pe scenă m-au lăsat, pe rând şi la rândul lor cu gura căscată, cu un plus special pentru basistul Jon Evans. Tori şi „fetele” ei m-au prins în mrejele lor de Circe şi nu sunt sigură că mi-au dat drumul încă. Complimente Fundaţiei Phoenix.
Ana M. Călin