NU AM TITLU

N-am trăit cu senzaţia că, dacă nu ajung la concertul Rolling Stones, pierd ceva . Am cumpărat şi eu un bilet, nu am ascultat nimic înainte de concert, am făcut poze la afişul concertului de pe stâlpii de la Budapesta ( pentru un prieten) şi am făcut poze pozei lui Mick Jagger în costum de fotbalist din Hard Rock-ul de la Berlin (pentru acelaşi prieten). N-am aşteptat ziua concertului cu nerăbdare, nu băgam de seamă decât căldura crescândă şi nu aveam decât îngrijorarea –justificată, după cum s-a văzut – că, fără apă la intrare şi cu cozi în incintă, o să mor de sete pe stadion. Mi-a mai creat disconfort ideea de aglomeraţie în circulaţie şi pe stadion. Ce mai, am cam bombănit…
Am ajuns pe stadion şi treaba s-a mai schimbat un pic. Zeci, poate sute de figuri cunoscute se profilau pe tabloul scenei imense care, totuşi, pe lumină, arăta ca un vapor naufragiat. O grămadă de tricouri şi prostii cu limba scoasă, din care nu mi-am luat, că şi-aşa „o să aibă toată lumea, după concert”. Mă bucurasem să-l cunosc, duminică, pe Bernard Fowler, unul din backing-vocalii de la Stones, (vedeţi www.cityfm.ro şi, în curând, în Dilema) care mi s-a părut mai grozav decât tot ce-ar fi putut face Stones-ii înşişi pe scenă. Recunosc, remarci care conţineau numele clinicii Ana Aslan sau apelative, totuşi, tandre, ca „băbătii” şi „tataie”, nu m-au ocolit. Silly me. Ce a urmat aţi citit deja de trei-patru ori în toate cotidianele. Dar, după cum nu e niciodată prea târziu să vezi un concert cu Rolling Stones, tot aşa, nu e prea tîrziu ca să vă spun cum m-am simţit eu . N-am fost în viaţa mea cu mâinile pe sus de la primul acord din prima piesă a unui concert. Dar dacă s-a dat „start”-ul, am cam luat foc instantaneu. N-am dansat niciodată mai mult de o piesă –două la un concert. Dar dacă ritmul miilor de trupuri fericite din jur m-a copleşit, n-am mai avut ce să fac şi tot (!) concertul am dansat. Am aplaudat şi am strigat la fiecare „poză” sau fiecare marcă pe care am recunoscut-o din Rolling Stones. Mick sprijinit de Keith. Keith sprijinit de Ron. Keith aprinzând ţigara,. Keith punând ţigara la grif. Mick dansând în stilul ăla tâmpit, dezlănţuit, cu mişcări ca pe arcuri sau ca şi când ar fi fost de gumă. Mick fluturîndu-i părul. Mick fluturându-i hainele. Scena mobilă. Satisfaction. Limba scoasă. Nu ştiu de ce am crezut că toate aceste poze sunt ale trecutului, de când bunica era fată şi cu Stones la fel. Dar mi-au doborât prejudecata fără drept de apel. M –au făcut să-mi pară rău ca niciodată că n-au cântat piese pe care, înainte, nici acasă nu le-am ascultat prea des. Mda, înainte. Fiindcă tot cinismul meu de persoană încă tânără, dar periculos, se pare, de blazată, a fost dărâmat de uriaşa forţă pe care aceşti patru scandalos de tineri englezi au arătat-o pe scenă. Un prieten zicea că, înainte de concert, n-a înţeles niciodată de ce sunt Stones-ii acolo unde sunt, în ierarhie. După, am înţeles. Pentru că timpul s-a împiedicat în ei.

p.s. La o zi după concert, văd reportera tv transmiţând de pe aeroport, membrii Rolling Stones au părăsit Bucureştiul. Mi-am promis c-o să vă scriu ce am simţit atunci. Cum mâna sau atingerea (sau ce o fi fost) uşoară a stării de graţie a fost pe creştet şi apoi s-a ridicat. Şi ceasul s-a pornit din loc, iar timpul îşi vede, necruţător, de treabă, mai departe.

Ana M. Călin