Plant charming

Toate am avut prinţi începând din copilărie, pe caii albi ai poveştilor. Au urmat prinţii din adolescenţă, din postere şi filme. Pe urmă, dacă am avut noroc, au apărut şi adevăraţii prinţi... (Ana M. Călin)


Robert Plant a venit duminică, 8 iulie, ora 13:40 şi plecat 25 de ore mai târziu,
lăsând în urmă un concert fascinant şi cel puţin o persoană năuca. Pe mine. A aterizat la Bucureşti, înăltuţ, încă blond, tăcut şi îmbrăcat în cafeniu. Din geantă i se iţea un mănunchi de trandafiri roşii, care puneau o pată de culoare peste lipsa lui de zâmbet. Vorbea cât era politicos posibil mai puţin. La strângerea de mână nu mi-a transmis nimic, nu am simţit nici farmec, ca-n poveşti, nici vreun fluid, ca-n adolescenţă. Nu l-am mai văzut timp de 5 ore şi n-am regretat. Nu mi-a plăcut mina de former rockstar plictisit, „been there, done that”.

Seara, la concert, sunt pe-aproape. Îmbrăcat în nişte jeansi care-l prind, e mult mai suplu, mai pregătit, mai sociabil. Îl pierd din ochi când urcă pe scenă. De partea cealaltă, se transformă, ca prinţul din poveşti. Cântec după cântec, până la „Going To California” ( care mi-a rupt inima şi mi-a înmuiat picioarele, a trebuit să mă aşez) mă tot întreb unde s-a ascuns păpuşa sastisită şi de unde a apărut felina asta cu atâta forţă. Am un sentiment straniu. Ceva foarte aproape de magie, puţin pătat de surprindere. Cum de mai poate fi aşa ? Termină cu „ Whole Lotta Love” şi luminile se sting. Lasă în cabină, nesemnate, toate afişele, toate copertele. „ I’m not a printing machine” he says. Pleacă, iar în backstage rămâne multă lume opărită. Prinţul s-a prefăcut din nou într-un broscoi.

Dimineaţă, pe 9, chemată la hotel, îl aştept (la 10) să-l bântui prin oraş. Primim un mesaj, e obosit, să vin la prânz. Plant şi bobul de mazăre... La 12 coboară altcineva. Un om surâzător, care îmi spune pe nume şi abia aşteaptă să-l duc la plimbare. În Piaţa Cosmonauţilor vede o poză care-i aduce aminte de Foreigner şi începe să cânte„ I wanna know what love is...” Merge săltat, că îl roade un adidas. Înghite informaţii. Când s-a construit palatul regal, cum a căzut blocul de la Grădiniţa la cutremur, cum noi suntem ortodocşi (credea că suntem catolici) şi unde a fugit statuia lui Lenin, de pe soclul din Piaţa Presei. Cum spunem “thank you” în română ? Mulţumesc sau merci. Why in French ? Îi explic cum era cu studioasele odrasle de boier, care plecau la Paris boi şi se întorceau... Râde cu poftă. Intră într-o farmacie, unde o vânzătoare îl serveşte, indiferentă. Pentru ea nu e un prinţ. Face fotografii pentru paşaport şi tehnicianul mă întreabă discret cine e. “ Solistul de la Zeppelin “, şoptesc eu, “ Aaaa, ăia tari, care cântau The Wall”, face el fericit, în timp ce eu mă năruiesc. Plant stă cuminte pe un scăunel şi o lasă pe fotografă să-i ciufulească părul, râde amuzat când ea îl roagă să zâmbească, but „ british citizens are not allowed to smile in the passports”. Am observat şi din concert şi din videoclipuri că-i plac sferele de metal. Why, sir ? „ E un simbol interesant, pentru că sfera e un simbol astral, dar atunci când e de metal, devine grea, saturniană, şi te trage în jos. Lupta asta îmi place mie”. Vrea să meargă la...Gara de Nord. Why, sir ?! „ Pentru că mi se pare spectaculos fluxul de oameni în mişcare, scurgându-se în toate direcţiile spre care-i poartă viaţa lor”. Dă să plătească pozele, le-am plătit eu,
„ so I’ll give you a beer in the railway station”. Povesteşte despre Ahmet Ertegun, fondatorul Atlantic Records, care era o persoană extraordinară, căsătorit cu prinţesa Mika, de origine română. La gară nu bem bere, ci cafea. Sună absurd să spui c-ai băut o cafea în Gara de Nord, cu solistul de la Zeppelin. O singură persoană se uită la el lung, de parcă l-ar recunoaşte, dar nu face nici un gest. Poate sunt doar pletele blonde, princiare. Mai cântă piese vechi, „ Big Log “, „ 29 Palms”, „ I Believe” ? Câteodată, destul de rar. „ I Believe” niciodată live. „Este un cântec despre fiul meu, care a murit când era mic, acum foarte mult timp. Nu-l cânt niciodată pentru că muzica şi textul se împletesc pe disc într-un fel pe care nu l-aş putea reda pe scenă. E un mesaj pe care nu vreau să-l transmit decât întreg”. De ce şi-a numit trupa A Strange Sensation ? „ Nu am numit-o chiar eu, ci un tip ciudăţel, complicat, care a fost chitaristul nostru o vreme, era la The Cure înainte. Lui i s-a părut că noi cântăm piesele vechi într-un fel neobişnuit şi de aceea. Cred, de altfel, că are dreptate, nu le cântăm cum se aşteaptă lumea, de aceea nici nu avem prea multe oferte...Un om care plăteşte bilet şi se mai şi pregăteşte înainte, ascultând Black Dog sau Immigrant Song cu Zeppelin, iar apoi vine la concert şi aude cum le cântăm, e nemulţumit.” Şi atunci de ce le cântaţi aşa, sir ? “Because it’s always better to please yourself than to please anybody else”. Poate aveţi nevoie de un public mai deştept... „Publicul nostru E deştept, doar că...şi eu aş fi nemulţumit dacă aş merge la Dylan şi mi-ar cânta live ca pe ultimele două discuri. E frustrant să mergi la un concert de rock şi să asculţi o trupă care cânta aproape jazz”. Îmi dă o scrisoare şi mă roagă s-o pun la poştă pentru el. UK. Foarte atent, îmi dă şi bani de timbru. Pe drum spre aeroport, Robert vorbeşte destins cu Jarko, şoferul macedonean al bus-ului, care îi povesteşte la cerere despre istoria şi obiceiurile Serbiei, unde urmează să ajungă în turneu. Ajungem la aeroport, unde semnează pe un afiş „ for Ana and Alex”, ( pentru frati-miu am făcut-o !) iar asistenta Nicola îl obligă aproape să semneze pe încă o foaie. „ Why, is there TWO Ana and Alex ?”, face el, deja destul de rece. Nicola îi spune că eu voiam pe o foaie mică, nu pe afiş, el clipeşte concesiv şi mai scrie şi pe foaie. Pe urmă dispare puţin la baie. Noi, toţi ceilalţi, ne luăm la revedere cu căldură. Când iese, pentru Robert Plant nici nu mai existăm. Trece repede de paşapoarte şi, abia la adăpostul noii graniţe, se întoarce şi aruncă un „Ciao!”privind aiurea. Sesam s-a închis. A plecat spre o altă poveste, a altor mai mult sau mai puţin adolescente.
Foto: KIKO (căutaţi pe web, o grămadă de fotografii speciale...)