Interviul Bernard Fowler

Găsiţi aici varianta scrisă, lungă şi neprelucrată a interviului cu Bernard Fowler din 15 iulie. Pentru colecţionari, el va apărea în varianta restrânsă în ediţia din 9 august a Dilemei Vechi.
Rep : Cum te-ai apropiat de muzică, având în vedere că, iniţial, te pregăteai pentru o carieră în baschet ?

Bernard Fowler: E o poveste interesantă. M-am hotărât după un meci de baschet ! Cântam pe stradă cu nişte puşti şi prietenul unei fete pe care o cunoşteam din „cartier” m-a auzit cântând şi, cum avea nevoie de un solist pentru trupa lui, m-a invitat să cânt cu el. Când am început să cânt cu trupa asta, dragostea mea pentru baschet s-a terminat.

Rep: Cum ajunge un muzician să poată acoperi atâtea genuri muzicale ( n.r. cântă blues, rock, r’n’b, jazz) ?

B. F.: Habar n-am. Este o întrebare pe care trebuie să i-o adresezi Celui de Sus, fiindcă eu nu ştiu ce să-ţi răspund. De obicei, dacă un cântec sau un gen mă face să mă simt bine cântându-l, atunci îl cânt. Şi sunt un om dispus să încerce orice.

Rep: Ce trebuie să facă un puşti în U.S.A. ca să ajungă să cânte într-o formaţie şi apoi să semneze un contract cu o casă de discuri ?

B. F.: Să nu renunţe. Când eu m-am apucat să cânt, ştiam că trebuie să capăt experienţă şi vânam anunţurile din ziare, cele cu „caut vocalist”. Mergeam la audiţii pentru orice fel de trupă, indiferent că era de rock, soul sau blues. Ascultam mult blues, pentru că ai mei sunt din Sud, din North Carolina, şi datorită lor am ascultat de mic multă muzică veche şi bună.

Rep: Anul trecut ai lansat, în sfârşit, şi primul tău disc solo, “Friends With Privileges”, pe care cântă o grămadă de nume mari din muzica mondială: Waddy Wachtel, Dave Abruzzi, Steve Lukather, Joe Elliott, Ron Wood (care cântă o piesă la saxofon pe album)… Ce ne poţi să îmi spui despre acest album ?

B.F. : Titlul albumului spune destul de mult. Toţi aceşti oameni sunt oameni pe care am avut onoarea să-i cunosc şi să cânt cu ei, de-a lungul anilor.Aşa că i-am invitat să cânte, la rândul lor, pe discul meu.

Rep: În urmă cu 25 de ani aveai un succes imens cu piesa Beach Boys „Don’ t Make Me Wait”. Atunci l-ai cunoscut pe Chris Blackwell, fondatorul Island Records şi ştiu că ai o poveste interesantă, legată de această întâlnire.

B.F.: Da’ ştiu că ţi-ai făcut temele !
Pe vremea aceea Beach Boys era o trupă ai cărei membri locuiau împreună, ceea ce încuraja creaţia. În perioada aceea l-am cunoscut pe Larry Le Van, un foarte cunoscut dj din New York, pe care mulţi îl consideră părintele house-ului. El era dj rezident la clubul Paradise Garage, locul de unde vine de fapt termenul muzical „garage”. Prima editare a cântecului a fost făcută de către un mic label independent, care se numea West End. Cred că aşa l-a auzit Chris Blackwell şi a decis să ne ofere un contract. Curios este faptul că Chris ne-a trimis imediat în turneu în Anglia, pentru o lună, deşi single-ul nu fusese încă lansat acolo.Era o piesă destul de neobişnuită, un fel de groove cu chitară, iar în cluburile unde concertam, englezii se uitau la noi ca la nebuni. Plecam din America, unde single-ul era foarte cunoscut şi mergeam în Anglia, unde nu ne cunoştea nimeni, ceea ce ne-a descurajat destul de mult. Pe urmă, la o săptămână după ce ne-am întors din Anglia, au început să sune telefoanele de peste ocean : „ single-ul e fantastic, a luat viteză în Anglia ! “ (n.r. „ Don’t Make Me Wait” a fost nr. 1 în topurile dance din America). După asta l-am cunoscut pe producătorul Bill Lazwell, care mi-a devenit prieten şi cu care am înregistrat piese pentru un album ce s-a numit „One Down”. Eu am scris şi am cântat 2 piese pentru acest album şi, cum aveam probleme în trupă, ( Beach Boys) discul ăsta a marcat şi despărţirea mea de ei. Bill Lazwell, acest mare producător, este omul care mi-a făcut cunoştinţă cu Mick Jagger.

Rep: Să nu ajungem aşa repede la Mick Jagger. Să vorbim despre Tackhead, de exemplu.
Nu am cum să-l sar pe Mick Jagger, pentru că povestea Tackhead trece prin el. Era în ’84 sau ’85 şi aveam zece zile de pauză de turneu, eram în turneu cu Herbie Hancock. Exact când intram în casă, a sunat Bill Lazwell şi mi-a zis să mă duc la Londra. Nici n-am vrut să aud iniţial, dar m- a convins până la urmă. Am ajuns la Londra, l-am cunoscut pe Mick Jagger şi am tras voci pentru albumul său solo, „She’s The Boss”. Apoi am plecat în turneu cu Mick Jagger. Avea o super trupă, formată din Joe Satriani, Steven Philips şi Doug Wimbisch, oameni mari, de care ştiam, dar pe care nu avusesem ocazia să-i cunosc. Într-o seară m-am dus să-l văd pe Doug la Ritz Live House, unde cânta cu formula originală Tackhead. Auzindu-i, mi-am zis, „mamă, ce bine sună, singura chestie care lipseşte e o voce. A mea”. După ce ne-am terminat treaba cu Jagger, Doug m-a chemat la Londra. Credeam că o să cânt un singur cântec, dar am rămas în Anglia doi ani şi jumătate, cântând cu Tackhead.

Rep: Cum ai ajuns să te simţi ca peştele în apă în atâtea stiluri muzicale ?
B.F.: Mai degrabă îmi place să mă gândesc la mine ca la un cameleon. Orice ating, devin.
Rep: Ai putea să mă transformi în aur.
B.F. Sau aş putea să-mi fac mâna verde ( n.r. bluza reporterului era verde).

Rep: Acum 15 ani ai lucrat cu Yoko Ono, pe albumul “Walking On Thin Ice”. Ce poţi să-mi povesteşti despre asta ? Şi, o curiozitate, cum e în particular Yoko Ono ? Pare o persoană atât de rece...

B.F. : Am cunoscut-o tot datorită lui Bill Lazwell. El m-a sunat şi mi-a zis, „ Uite, trag un disc cu Yoko. Dar nu te bucura prea repede, pentru că întâi vrea să ştie data naşterii tale şi ora exactă la care te-ai născut”. Făcea nişte diagrame, să vadă dacă este compatibilă cu muzicienii pe care şi-i alegea pentru lucrul în studio... şi eu am ieşit bine, se pare. Altminteri, mi s-a părut o persoană normală, defel rece. Poate că am am avut un avantaj şi prin faptul că Sean era mic, îl lua cu ea la studio, iar eu mă jucam foarte mult cu el.

Rep: Sunt copleşit . Te-ai gândit să scrii o carte despre câte ţi s-au întâmplat, din punct de vedere muzical ?

B.F.: Toată lumea scrie cărţi acum. Aşa că şi eu abia ACUM mă gândesc la asta.

Rep: Cum a fost să cânţi cu Michael Hutchence, de exemplu ?
L-am cunoscut tot pe neaşteptate. Eram un mare admirator al său şi când am ajuns în Australia cu Mick ( n.r. Jagger) am făcut cunoştinţă cu sora lui Hutchence, dar fără să am habar a cui soră este. Într-o seară, într-un club, ea a venit şi mi-a zis, „Hai să-ţi fac cunoştinţă cu fratele meu.”. Când am văzut că-mi face cunoştinţă cu Hutchence...am rămas interzis ! Apoi l-am întâlnit pe Michael în diverse studiouri, în te miri ce colţ al lumii şi am simţit cum se creează o legătură aparte între noi. Ţineam foarte mult la el. Şi trebuie să spun că am fost cu el pe scenă ultima oară când el s-a aflat pe o scenă. Se întâmpla în Los Angeles, la Viper Room. În camera mea de hotel, Adam de la Counting Crows, Brian din trupa lui Zakk Wylde, Pride and Glory, Steve Salas, Michael şi cu mine repetam cântecele pe care urma să le cântăm la Viper Room. Atunci a fost prima şi ultima dată când am cântat cu Hutchence. La o săptămână după aceea el s-a sinucis, iar mie mi s-a frânt inima. Asta fiindcă eu am crezut tot timpul că el era sortit să fie următorul Mick Jagger.

Rep: Un alt nume greu cu care ai colaborat este trompetistul Herb Alpert, pe un album al său, de pe care single-ul „Dorita” a făcut furori la acea vreme.

B.F. Cum albumul era produs de Doug Wimbisch şi Will Calhoun, de la Living Colour, nu e de mirare că m-au chemat să cânt. Single-ul acesta nu avea text, aşa că pur şi simplu am cântat ceva în spaniolă, un text pentru un cântec pe care îl compusesem eu mai demult, fiindcă mi s-a părut că se potriveşte cu starea cântecului acesta. „Dorita” a promovat excepţional albumul. Şi pentru că m-ai tot întrebat cu ce am rămas de pe urma fiecărei colaborări de genul acesta, am să-ţi răspund că nu sunt sigur cu ce anume rămân. Dar simt, ştiu că o parte rămâne în inima mea. Aşa încât eu am mereu în inima mea ceva de dat şi de primit, se creează un fel de flux.

Rep: Cu Charlie Watts ai înregistrat nişte albume de jazz. Cât înseamnă jazz-ul în formarea unui muzician ?

B.F.: Mult. Înveţi mult din jazz. Auzi chestii pe care, în mod normal, nu le auzi niciodată.

Rep: Cum e Charlie Watts, ca muzician de jazz ? Tu poţi să ne spui, pentru că ai fost la „şcoala” lui Herbie Hancock.

B.F. :Charlie Watts ESTE un tobar de jazz. El cântă rock cu Rolling Stones, dar este tobar de jazz. Şi asta v-ar spune şi el, dacă l-aţi întreba, aşa încât nu am mai mult ce să vă spun.

Rep: Atunci să ne întoarcem la Mick Jagger şi prima ta colaborare cu el, pentru albumul „She’s The Boss”, din 1985.

B.F.: Cel mai interesant este felul în care l-am cunoscut pe Mick. Bill Lazwell m-a chemat atunci la Londra şi m-a luat cu maşina de la aeroport, dar nu mi-a spus unde urmează să mergem. Pe drum, însă, m-a întrebat, „Auzi, dar ţie îţi plac Stones-ii ? “.
“ Bineînţeles că-mi plac. Primul disc pe care mi l-a dăruit tatăl meu a fost Twelve By Five, a fost primul meu disc !”. Dintr-una într-alta, ajungem în faţa unei case, ne deschide un tip destul de musculos şi ne spune „El e în camera aia”. Eu îl întrebam pe Bill din ochi „ Care el ?”. Când am intrat în cameră, mi s-au înmuiat picioarele. Mick stătea pe jos şi cânta la chitară ! Mă uitam la el şi nu-mi venea să cred că e Mick Jagger ! M-am întors spre Bill şi am bătut mărunt din buze „ De ce naiba nu mi-ai zis unde mă aduci ?”. Eram de-a dreptul blocat. El m-a invitat lângă el, pe podea, am stat şi am cântat toată noaptea, iar a doua zi eram deja în studio şi trăgeam voci pentru album.

Rep: Cum e să fii alături pe scenă şi în afara scenei cu Rollling Stones, unul din cele mai puternice branduri din lume ?

B.F. : Eu aş spune că este cel mai puternic brand din lume ! Este, fără îndoială, o onoare. Sunt cu ei de 20 de ani şi pot să vă spun un singur lucru: acolo nu se îmbătrâneşte. În afara scenei e o mare familie. Le ştiu familiile, le ştiu copiii şi nepoţii... sunt oameni care au lucrat cu Stones-ii chiar mai mult de 20 de ani, dar nu 20 de ani consecutiv. Eu sunt singurul care lucrează cu ei de 20 de ani încontinuu, aşa că...cred că mă plac !

Rep: Cum e să faci parte din maşinăria Rolling Stones, să participi la compunerea, înregistrarea şi naşterea unui disc al lor ?

B.F.: Noi suntem o maşinărie care funcţionează perfect, dar asta se întâmplă în turneu. Când se compune, nu e vorba de o maşină, se porneşte de la ceva foarte mic. E un privilegiu să fii acolo când începe să se nască un cântec. Şi el se naşte ca la toată lumea, dintr-o mică idee, un acord de chitară sau aşa ceva.

Rep: Te-am văzut cântând cu Brian Johnson şi Roger Daltrey într-un club. Cum ţi se pare cântarea de club faţă de cea de pe stadion ?

B.F.: Evident, mult mai intimă şi mai plăcută. Simţi publicul mult mai aproape în club. Îţi dăruiesc mai mult decât cei 50.000 de oameni de pe un stadion, fără supărare. Când nu sunt în turneu, eu cânt într-un club din L.A., care se numeşte The Joint, în fiecare luni seara. Mi se pare o modalitate bună de a ţine legătura cu publicul. În plus, dacă vreun muzician vine în oraş, i se spune de club şi mulţi vin şi iese un jam session de frumuseţea.

Rep: Singura colaborare pe care n-o înţeleg este cea cu Johnny Rotten... Ce ai putut lucra cu el ?

B.F.: Am tras vocile şi am făcut toate aranjamentele vocale pentru “ P.I.L.Album Album”, un album excelent, pe care cântă şi Steve Vai ( n.r. şi de care noi nu auzisem până în acel moment !).

Rep: Ultima mea întrebare este de ce ai scos un album solo abia acum ?

B.F. Pot să vă povestesc întâi de ce am compus acest album aşa cum e el. Sunt foarte multe genuri în care se cântă pe „Friends With Privileges”, asta pentru că eu însumi sunt ataşat de toate aceste genuri, dar şi pentru că, în zilele noastre, oamenii îşi pot cumpăra o singură melodie de pe un album, cea care le place. Iar la întrebarea ta pot să-ţi răspund că eu compun de mult timp şi pentru mine, fiindcă atunci când Rolling Stones nu lucrează trebuie să fac ceva. Eu nu-mi doream, însă, neapărat un album, ci o trupă. Numai că o trupă este foarte geu de ţinut. Sunt atâtea oferte tentante pentru muzicieni, încât e greu să-i ţii. E greu şi să ai grijă de ei şi să negociezi cu fiecare. Aşa că am preferat să fac un album, al meu, iar despre trupă, mai vorbim. Poate ne vedem aici, în România, prin octombrie-noiembrie anul acesta, cu trupa mea şi cântecele mele, ce ziceţi ?

A consemnat Cristi Chirculescu
Traducerea şi adaptarea Ana M. Călin