20.8.07

Lumea lui Fish



Tot dintr-o tâmpenie din aia cu pescuit casete am ajuns şi la Marillion. Având norocul stupid al oricărui fel de începător, dar şi –după aceea – purtând povara imensă a ascultării, cu grijă şi atenţie, a altor albume, cu mult mai grele şi mai aride, primul produs Marillion cu care am făcut cunoştinţă a fost însuşi „Misplaced Childhood”.
M-a atras titlul, în care am regăsit şi imaginat cele mai ascunse temeri ale mele (but childhood never ends, nu-i aşa ?). Discul ăsta nu l-am putut împărţi cu nimeni ani în şir. Nu ştiam ce să povestesc despre el, într-atât de bizară şi bogată mi se părea curgerea lui neîntreruptă. Atunci a fost şi una din perioadele în care am detestat radioul, mi se părea handicapant să retezi „Kayleigh”, care e legată ca şi capul de trunchi de „Lavender”.
N-am fost niciodată bună la clasificări, aşa că dacă mi-aţi cere să vă spun ce face Fish pe acest album, m-aş cam bâlbâi. În genuri muzicale ar fi un rock progresiv, pe de altă parte, un psihiatru l-ar putea prezenta ca exponent al schizofreniei. Omul nu poate fi strâns pe paleta de expresie, e nedrept pentru el. Este unul din acei (puţini) solişti care, fie cântă fără să se cruţe nici o secundă, fie posedă o tehnică atât de evoluată încât ne duce pe toţi de nas, făcându-ne să-l credem nebun. Echivalent cu scoţian ?
După zeci de ore petrecute în compania „ Misplaced Childhood” , am început să sap cu o oarecare teamă după alte albume Marillion. Recunosc, fără supărare, că am apreciat la fel de corect contribuţia lui Steve Hogarth, solistul care i-a urmat lui Fish, şi căruia bănuiesc că numai uşor nu i-a fost. „Seasons End” şi „Holidays In Eden” sunt continuări sau noi capitole la saga „Misplaced Childhood”. Primul mi se pare un album matur, bine construit pe o bază componistică solidă, dar de o strălucire stinsă, cu excepţia single-ului neîndoios comercial, „Easter”. Al doilea, deşi a înregistrat un succes de vânzări mai mic, îmi pare cel de-al doilea album, ca valoare, în ierarhia Marillion, semn că şi „transplantarea” lui Hogarth a reuşit. Dacă aceste două albume au mers uşor, m-am războit în schimb la sânge cu „Script For A Jester’s Tear”, “Fugazi” (considerat de mulţi perla ascunsă a coroanei Marillion) şi „Clutching At Straws”, albume prolixe din epoca Fish, dar pe care acea eu care funcţiona răscolind pur şi simplu după discuri, şi nu documentându-se cu all mighty www le-a descoperit în altă ordine decât cea cronologică.
După ’99 alţi zei ai rock-ului au intervenit brutal în viaţa mea, alt fel de muzică a început să mă atragă, iar pe Marillion i-am uitat. Abia dacă am tras cu urechea la cel mai recent album al lor, „Somewhere Else”, şi am descoperit, cam neplăcut, că temele sunt relativ aceleaşi.
Acum puţină vreme am găsit „Return To Childhood”, dublul album live lansat de Fish anul trecut, la aniversarea de 20 de ani de la „Misplaced Childhood”. Îl ascult de câteva săptămâni, într-o frenezie caracteristică primei mele tinereţi, şi mă surprinde felul în care acest album şi acest solist mă cuceresc exact în aceeaşi manieră ca acum 15 ani. Asta nu mai ştiu dacă e de bine sau de rău.
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com

2 comentarii:

Liviu spunea...

"Clutching at Straws"

ana spunea...

senx:( it s still me...