DALIA PUNK !

Frumos amfiteatru, Mihai Eminescu. Păcat că e în paragină. Acolo s-au strâns marţi seara (11 septembrie) vreo mie de oameni punk, pentru a asista la concertul NOFX, deschis de un grup hotărât şi numeros de majuscule : O.C.S, P.C.C., C.T.C şi E.M.I.L. , în fapt toate trupele pe care organizatorul City Fm le-a considerat potrivite pentru acest eveniment.
Am avut ocazia să văd multe lucruri noi. Nişte tunsori şi culori de păr care nu ştiu pe unde stau ascunse ziua. Un stand care vindea băuturi alcoolice şi mai slabe şi mai tari, vânzarea celor tari încheindu-se mult mai devreme decât ne-am fi dorit. Scena frumos amenajată, cu nişte dalii splendide, înăltuţe, care decorau exuberant marginea ei. Un căţel maidanez care a fost deranjat din traiul lui liniştit de prin amfiteatru şi se plimba de năuc pe scenă. Şi-a făcut apariţia, fugitiv, şi în timpul concertului americanilor. Pogo de fete ( !) şi băieţi sub 18 ani care, cum se împingeau ceva mai tare, îşi întindeau repede mâna, „ au, scuză-mă că te-am lovit”. Ultimele chestii enumerate aici nu le-am văzut la vreun concert în viaţa mea !
O.C.S.- deşi cap 2 de afiş, a preferat să deschidă concertul. Mie-mi place trupa asta. De acasă. De la radio şi de la televizor şi cred că am şi două albume. Când îi văd de-a binelea continuă să-mi transmită acelaşi sentiment pe care l-am avut când i-am cunoscut, demult, la Atomic. Acela că, uneori, prea multă deşteptăciune strânsă într-un loc strică. O silă graţioasă a plutit pe deasupra recitalului trupei. Şi n-a venit de la public.
C.T.C. –un grup de tovarăşi rapperi, care ...răpăiau. Primul a fost de senzaţie. Nu i se-ncadrau bine rimele şi, după ce a băgat vreo 2-3, s-a întors spre dj „bă, ce p... mea de bpm mi-ai dat ?”. Atunci m-am mai gândit o dată că eu, când o să mor, o să mor de râs. Pormă am tăcut niţel din gură şi am ascultat a doua piesă, a unor alţi tovarăşi, ceva cu ochi verzi care se ţin de mână în borcanul cu formol. Aia mi-a plăcut.
P.C.C. – of, Doamne. Chiar şi când cânţi punk trebuie să ştii puţin să cânţi. Puştilor - ce perplexitatea mea !- le-a plăcut. S-au aruncat în găurile scenei, într-un pogo îndrăcit. Forţele de securitate (formate din 5-6 oameni, care cred că erau, la o adică, şi brancardieri, că salvare n-am văzut) au făcut faţă cu greu.
E.M.I.L.- e o trupă simpatică, mult mai bine pregătită de cei 8 (!) ani de existenţă. Are şi câteva hituri, de le ştiu până şi eu. Am ţopăit puţin.
NOFX – plini de glume destul de proaspete şi bune. Nu mă pasionează muzica lor, – e punk !!! – dar recitalul, împănat de giumbuşlucurile celor 3 de pe faţă, a fost chiar amuzant. Am înţeles de la ei că românii urăsc bulgarii, ungurii şi evreii, posibil şi mexicanii. Ştiam dinainte că au cel mai tâmpit preşedinte şi că se consideră stupizi în public (dorindu-şi în secret ca lumea să zică „nuuu, cum ?”). Am aflat, însă, că prin comparaţie cu Bloodhound Gang au fost nişte copilaşi. Cam atât.
A, ba nu. Sper că puştiul acela famelic, căruia îi curgea un şuvoi îngrijorător de sânge din nas în urma unui pumn primit la întâmplare, imediat după concert, a ajuns cu bine acasă. Sau unde se grăbea el să ajungă cu grupul.
Ana M. Călin
foto: Dan Ioan Milu