Aseară am reuşit să cad şi să mă lovesc. Poate părea un fapt banal, dar eu am fost un copil care a căzut şi s-a lovit de foarte puţine ori, şi niciodată grav. De când m-am făcut mare şi mai cu seamă acum, privind în urmă dinspre 30, îmi dau seama că mă tot zgârii şi lovesc, şi nu de puţine ori destul de grav. În ritmul ăsta, la 40 de ani, dacă nu mă potolesc, o să am câte ceva şi rupt, că n rest picioarele şi mâinile mele arată ca ale unui puşti de clasa a VI-a.
Cu o brăţară de durere în jurul gleznei, stau şi mă gândesc: oare n-ar fi mai bine ca, la 33 de ani, să iau decizia înţeleaptă de a mă depune înapoi în grija mamei ? Ea mă mângâia pe cap şi nu m-ar fi lăsat niciodată să consult telefonul mobil în timp ce merg prin metrou. Ar fi spus ai grijă, iar eu m-aş fi uitat chiorâş la ea, că iar îmi atrage atenţia, dar nu m-aş fi lovit. Aşa m-am lovit şi nici n-am avut în ochii cui să mă uit, de şi cu durere.
5 comentarii:
sure,now parents are gonna read it, and u'll never hear the end of it..
daca ai cazut, inseamna ca te mariti! :))
normalische, pai ce ti se mai poate intampla daca, o data cu piciorul, cazi si cu dintii de asfalt ?! sa te mariti !!!
slava Domnului, nu am cazut. doar m am impiedicat,piciorul a trosnit ca o lubenitza si...gata :D
eh, atunci daca n-ai cazut, ai scapat de maritis! :))
of mai tante, hopa sus. e nasol sa fii singur in metrou cand iti vine sa razi [mi se intampla destul de des] sau cand te duare cevashilea.
Trimiteți un comentariu