Emoţii pariziene

La sfârşitul săptămânii trecute am ajuns pentru prima oară la Paris. Poate nu suficient de devreme şi poate nu în postura potrivită, fiindcă se spune că e oraşul îndrăgostiţilor, iar eu am mers însoţită de fratele meu. Condiţia mea de iubitor de Police, al căror concert la Paris a fost întâiul motiv al călătoriei, m-a salvat. Dar, aşa cum vorbeam şi cu Alexandru în camera de hotel, epuizaţi după o zi de mers prin capitala Franţei, nu mai eram sigură, înainte de concert, că Police va fi „perla coroanei” din excursia noastră. Atât de mult mi-a plăcut oraşul, încât am să las pe data viitoare spectacolul. Acum o să vă povestesc despre Paris şi muzica străzilor lui seducătoare.
Dintr-un fel de evlavie turistică nu ne-am putut lipsi de vizitarea centrelor de interes maxim. Am văzut, în mers cadenţat, Arcul de Triumf, Turnul Eiffel, toate palatele mai mici sau mai mari de pe cheiul drept şi stâng al Senei şi catedrala Notre Dame. Timpanele solicitate de aterizarea pe aeroport mi-au răsunat de simfonii greoaie, iar statuile ecvestre mi-au sugerat marşuri. În zona Pigalle, prin fiecare uşă deschisă sau nu, de după fiecare geam fumuriu sau nu, răsuna tare muzica de club. Undeva era afişat, cu seriozitate, anunţul „de astăzi nu mai ţinem seri r’n’b” ! Iar în marile magazine de muzică erau reduceri „dezonorante” la toate albumele Pink Floyd, datorită aniversării a 40 de ani de la prima apariţie discografică a grupului.
Deşi a pus în joc toată măreţia lui intimidantă, Parisul nu ne-a putut păcăli. I-am descoperit sufletul şi muzica umblând aiurea pe străduţele mici din zonele sale albe şi negre. În micile bistrouri - afaceri de familie sau în cafenelele cu măsuţe întinse în stradă, măsuţe pe care abia de aveai loc să-ţi pui ţigările, scrumiera şi coatele – lucru de înţeles, căci dacă paturile de îndrăgostiţi sunt mici, ca să doarmă îmbrăţişaţi, de ce n-ar fi şi mesele, ca să bea sau să mănânce ceva cu trupurile aproape atingându-li-se ?
Am auzit muzica sacadată a Africii în piaţa de peşte, din pumnalele cu care vânzătorii spărgeau calupurile de gheaţă. Am savurat chemarea tânguitoare a musulmanilor vânzători de dulciuri caramelizate. Am inspirat, o dată cu aroma de curry, melodia sitarului care răzbătea din restaurantele indiene, în care erai îmbiat la intrare de încurajarea „we speak English also”. Muzica inimii şi a dorinţei populau, inevitabil, întreg Parisul, fie că era zi sau noapte, cu englezi sau irlandezi ameţiţi de victoria sau înfrângerea la rugby, cu un arab şoptind ireverenţios „Salope!” sau cu franţuzoaice arătându-şi, scurt, sânul, vreunui trecător, pentru ca după aceea să dispară, imposibil de urmărit, în mulţime.
Pe jos am văzut multe pagini de reviste şi ziare, citite şi aruncate în grabă de parizieni neglijenţi. Multe înfăţişau fotografii cu Sting şi cu titluri de-o şchioapă, ce elogiau primul concert al grupului la Paris, pregătind publicul pentru al doilea. Iar Sting avea o mutră atât de irezistibilă, încât, de cu o seară înainte am început să mă pregătesc, oftând visătoare, pentru marele concert.
Ana M. Călin
Mulţumesc Selkia, Mihail şi Liviu