Police Reunion – Paris 30/09/2007

La ora 16.00 porţile lui Stade de France s-au deschis. Cu jumătate de oră mai devreme decât era anunţat pe bilet. La fiecare poartă, cam 50 de persoane. În jurul orei 18.00, mai mult de jumătate de stadion era încă gol. M-am gândit că nu e un concert vândut. Aveam să aflu mai târziu că acesta fusese, de fapt, al doilea concert Police din capitala Franţei- al doilea fusese cu o zi înainte. Sold out amândouă.
După ora 18:00 a intrat în scenă trupa de deschidere, Plane Fiction, care mi-a lămurit, destul de târziu, o mare confuzie. Tot auzeam, de curând, o piesă aproape 100% Sting la City Fm. Îndoiala că e, dar şi ruşinea că ar putea fi ( şi că eu n-o ştiu) m-au împiedicat să-l întreb pe Kirk ce naiba piesă e aia. A trebuit să-l aud pe fiul lui Sting, Joe Sumner, cântând-o live, ca să-mi dau seama. Şi e greu să-ţi dai seama, dacă nu eşti pregătit, pentru că juniorul are aceeaşi voce, aceleaşi inflexiuni, aceeaşi emisie, acelaşi fel de a ciupi bass-ul ca şi seniorul. Cinevae de părere că e bun marketingul, („pentru când o fi Sting bătrân...”) dar pe mine asemănarea extremă, deşi incredibil de palidă totodată, m-a cam supărat.
Cu 5 minute înainte de începerea concertului s-a auzit în stadion „ Get Up Stand Up”, un semnal pentru public, dar şi o reverenţă discretă, făcută originilor Police.
La ora 20:00 a început concertul pentru care nici acum nu găsesc cuvinte potrivite(povestea împărţirii materialului în două părţi a fost doar o scuză. Nu ştiam şi nici acum nu ştiu exact ce să spun). Doar că, pe parcursul celor 90 de minute m-am legănat şi am cântat ca-n transă, iar acum, la aproape două săptămâni după, valuri de căldură încep să-mi readucă în minte şi inimă fragmente electrizante din concert. Bucăţi mozaicate de piese - aceeaşi uimire cu care am remarcat majorele şi optimismul vioi din tristul „ So Lonely”. Luminile şi visual-urile care nu făceau ca artiştii să pară mici pe scenă, „mâncaţi” de producţie - cu o menţiune pentru secvenţa de lumini alb- violetă, pe care am remarcat-o şi adorat-o şi în concertul lui Sting din ’95. Freamătul celor 80.000 de persoane, - „ Deci sunt 160.000 de mâini aici ? Să le vedem!”- care nu ştiau prea multe texte, dar se bucurau, cu o relaxare care nouă ne e încă nefirească, de tot ce se întâmpla pe scenă. Amatorilor de setlist, le spun că s-au cântat toate marile piese Police, de la tulburătoarea „Every Breath You Take” până la tulburătoarea „ Invisible Sun” (moment Water Aid, organizaţie pe care grupul o sprijină, în turneul european). De la frustrata „ Don’t Stand So Close To Me” până la frustrata „ Message In A Bottle”. De la magica „ Every Little Thing...” până la magica „King Of Pain”.
Celor care ascultă muzica Police cu mai mult suflet decât pricepere, ca şi mine, îmi pare rău că n-am reuşit să le transmit mai bine farmecul acestei reuniri, poate imprefecte, (cei trei parcă nu mai fac un singur tot pe scenă) dar, totuşi, în carne şi oase, pe care mulţi am aşteptat-o, şi demult.

Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com