Prietenul meu, Marius Chivu, împreună cu încă două fete inimoase (sper să fi înţeles bine numărul, că de gender nu mă îndoiesc, nu ştiu companie mai potrivită pentru Chivu) s-a hotărât să facă pe 9 mai, ora 21.00, la clubul Session, un concert cu o cosmopolită trupă indie, pe numele său Brazzaville.
Şi zice Chivu „ ia ascultă şi tu, fată, şi vezi dacă-ţi plac”. Eu, care atât de bine mă înţeleg cu el în gusturi muzicale, încât nu ascult niciodată piesele zăpăcite pe care mi le trimite, iar el râde de mine şi Coverdale-ul meu întruna, am zis „Da,da” şi n-am ascultat albumul până azi, (luni) când mi se apropia termenul de trimis articolul şi am intrat, ca de obicei, în panică. Rămăsese că dacă-mi place trupa să scriu şi eu un mizilic, că trecu omul revista în lista cu promisiuni media pentru sponsori (ăia de care n-a făcut rost, aşa că luaţi-vă bilet de 40 de lei de la bilet.ro sau alte instituţii).
Aşadar, acum pe seară m-am înspăimântat. Dacă nu-mi place Brazzaville, pe care nu ţin minte să-i mai fi ascultat, până la acest „21st Century Girl”, ce mă fac?
Şi, oftând, mă pun pe ascultat albumul, cel mai recent din 6. După o piesă, ( omonima titlului LP-lui) i-am scris lui Marius că-mi plac. După a doua ( „Aging Queens”) l-am întrebat de unde iau bilet. După a treia („Anabel”) mă gândeam deja cum o să-mi conving amicii să mergem la concert. Abia la a patra mi-am revenit din ambiţiile de prozelitism şi m-am decis să ascult pur şi simplu această trupă cu o muzică atât de aerisită, plăcută, aproape minimală. Vocea americanului David Brown, liniştitoare şi adâncă, îmi pare o moştenitoare înzestrată a glasului maestrului Cohen. În spatele ei îşi fac loc încet tot felul de armonii picurate, din clapă, acordeon, pian sau saxofon. De-a lungul celor câteva ore de audiţie, acest oraş muzical a căpătat contururi şi culoare, sunete şi arome de negăsit, toate la un loc, într-un oraş real.
M-a ajutat şi site-ul, pe care am vrut să-l consult în încercarea patetică de a-mi face o documentare decentă. În loc de date şi nume, acolo am găsit numai poveşti care au construit „oraşul”. Astfel, „Brazzaville is dedicated to the naive idea that the world is a beautiful place filled with wonder. We believe that there is another reality, just below the surface of our waking world, in which all is well”.
M-au topit şi povestirile lui David Brown despre turneul său din Rusia ( una din piesele albumului, „The Clouds In Camarillo” , face furori în Est) şi am râs cu lacrimi la răspunsul pe care l-a dat unui jurnalist turc, care l-a întrebat cum s-a simţit să lucreze cu grei ca Macy Gray, Tom Waits şi Leonard Cohen: “ N-am lucrat nciodată cu Macy Gray. Am dat mâna cu ea odată, la Londra, şi m-a umplut de 7-Up. Cum mi-e teamă de chestiile lipicioase, nu pot spune c-am avut o senzaţie prea plăcută. Nici cu Tom Waits sau Leonard Cohen n-am lucrat, dar şi cu ei am dat mâna. Mâna lui Waits e ca a unui muncitor, iar a lui Cohen e moale, ca a unui aristocrat”. Ha!
Ana M.Călin
ce_stii_tu @ahoo.com
www.brazzaville-band.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu