Mă mut în Brazzaville

Prietenul meu, Marius Chivu, împreună cu încă două fete inimoase (sper să fi înţeles bine numărul, că de gender nu mă îndoiesc, nu ştiu companie mai potrivită pentru Chivu) s-a hotărât să facă pe 9 mai, ora 21.00, la clubul Session, un concert cu o cosmopolită trupă indie, pe numele său Brazzaville.
Şi zice Chivu „ ia ascultă şi tu, fată, şi vezi dacă-ţi plac”. Eu, care atât de bine mă înţeleg cu el în gusturi muzicale, încât nu ascult niciodată piesele zăpăcite pe care mi le trimite, iar el râde de mine şi Coverdale-ul meu întruna, am zis „Da,da” şi n-am ascultat albumul până azi, (luni) când mi se apropia termenul de trimis articolul şi am intrat, ca de obicei, în panică. Rămăsese că dacă-mi place trupa să scriu şi eu un mizilic, că trecu omul revista în lista cu promisiuni media pentru sponsori (ăia de care n-a făcut rost, aşa că luaţi-vă bilet de 40 de lei de la bilet.ro sau alte instituţii).
Aşadar, acum pe seară m-am înspăimântat. Dacă nu-mi place Brazzaville, pe care nu ţin minte să-i mai fi ascultat, până la acest „21st Century Girl”, ce mă fac?
Şi, oftând, mă pun pe ascultat albumul, cel mai recent din 6. După o piesă, ( omonima titlului LP-lui) i-am scris lui Marius că-mi plac. După a doua ( „Aging Queens”) l-am întrebat de unde iau bilet. După a treia („Anabel”) mă gândeam deja cum o să-mi conving amicii să mergem la concert. Abia la a patra mi-am revenit din ambiţiile de prozelitism şi m-am decis să ascult pur şi simplu această trupă cu o muzică atât de aerisită, plăcută, aproape minimală. Vocea americanului David Brown, liniştitoare şi adâncă, îmi pare o moştenitoare înzestrată a glasului maestrului Cohen. În spatele ei îşi fac loc încet tot felul de armonii picurate, din clapă, acordeon, pian sau saxofon. De-a lungul celor câteva ore de audiţie, acest oraş muzical a căpătat contururi şi culoare, sunete şi arome de negăsit, toate la un loc, într-un oraş real.
M-a ajutat şi site-ul, pe care am vrut să-l consult în încercarea patetică de a-mi face o documentare decentă. În loc de date şi nume, acolo am găsit numai poveşti care au construit „oraşul”. Astfel, „Brazzaville is dedicated to the naive idea that the world is a beautiful place filled with wonder. We believe that there is another reality, just below the surface of our waking world, in which all is well”.
M-au topit şi povestirile lui David Brown despre turneul său din Rusia ( una din piesele albumului, „The Clouds In Camarillo” , face furori în Est) şi am râs cu lacrimi la răspunsul pe care l-a dat unui jurnalist turc, care l-a întrebat cum s-a simţit să lucreze cu grei ca Macy Gray, Tom Waits şi Leonard Cohen: “ N-am lucrat nciodată cu Macy Gray. Am dat mâna cu ea odată, la Londra, şi m-a umplut de 7-Up. Cum mi-e teamă de chestiile lipicioase, nu pot spune c-am avut o senzaţie prea plăcută. Nici cu Tom Waits sau Leonard Cohen n-am lucrat, dar şi cu ei am dat mâna. Mâna lui Waits e ca a unui muncitor, iar a lui Cohen e moale, ca a unui aristocrat”. Ha!
Ana M.Călin
ce_stii_tu @ahoo.com
www.brazzaville-band.com