09:34

e o dimineaţă splendidă, ciobită puţin de ciocanele şi zgomotele muncitorilor de alături. Sunt la mama acasă, în curtea noastră care, după recentele întâmplări, arată mai marquesian ca niciodată.
Când am sunat o la 9 şi 10, mama s a mirat:
- Cum de te ai trezit?
- A venit una şi m a pupat insistent şi am sărit speriată, m am gândit că o fi vreo 2 şi nu le am dat de mâncare!

"Una", după limbă, a fost Vera, lupoaica noastră puiandră, cel mai tandru şi mai neîndemânatic animal pe care l am avut vreodată în familie. Coada ei este un permanent pericol pentru albeaţa gambelor domnişoarelor ( noroc că nu mai avem atât de multe domnişoare, iar aia principală e oricum pline de bube răni şi vânătăi, adică eu) şi integritatea rotundă a ghivecelor cu flori. Te împiedici de ea prin toată casa, şi nu e ca şi cum te ai împiedica de Cara, canişa care seamănă cu o mini minge de rugby. A te împiedica de Vera prin casă înseamnă că mereu în faţa ta, merge dondănind din coadă un copil cam de 10 ani, desfăşurat pe orizontală. Hai, Vera, hai, o grăbeşti - toată lumea fără excepţie este repezită în casa aceasta - şi atunci se întoarce brusc, să sară pe tine şi să ţi dea un pupic, care venind o dată cu pusul labelor pe umeri, te dezechilibrează, normal. Sau ţine neapărat să te miroasă prin zonele cu chackre,- din păcate foarte multă lume umblă în chiloţi pe aici - moment în care eu, una, încep un joc de glezne demn de unul care ar face pe el. Dă te, stai, tragi de tricou, marş, nimic. Când n ai încotro şi începi să urli apaaaaaaaaaaaaa, se face preş şi pune urechile pe spate, uitându se la tine cu nişte ochi de fachir rămas în zen. Pe cine să te superi? Pe una care se teme şi de apă?
Cara, decana de vârstă a câinilor din casă, stă sub scaunul meu. Şi a luat porţia de mâncărică şi acum respiră fericită. Kiri s a strecurat sub un fotoliu, în locul ei preferat în afară de patul părinţilor, şi nu zice nici pâs de acolo.
Iar Zoica - pisica e într una din poziţiile ei caracteristice, de gumilastic muiat de soare, şi zace pe o masă în curte. vera o priveşte cu ochi curioşi, gata gata să sară, la o mişcare. Şi Zoica se uită la monstrul negru şi nesuferit, dar printre pleoape, ca şi cum nu ar prea interesa o. De fapt, chiar nu prea o interesează, pentru că o pată de soare i s a cuibărit în blană şi în aer pluteşte o perioadă de acalmie totală.

Eu sunt la cafea. Am sunat o deja de două ori pe mama. prima oară pentru un chibrit, bodogănind. A doua oară, ca s o întreb unde naiba sunt cronţoanele fetelor. Dacă tot o înlocuiesc pe Sfânta Vineri, măcar să n o fac de ruşine.( haide, băi, cititorule, n ai citit poveşti? Sf. Vineri e bunica...)
E o casă pe care am părăsit o demult, dar o iubesc făsă sfârşit, pentru mirosurile ei fireşti, pentru dezordinea ei din romane, pentru uşorul iz de neglijenţă care se prelinge de prin colţuri, pentru mormanele de papuci, perii şi încărcătoare, pentru uşile deschise fără noimă, aşa încât, dacă deodată ţi se pare că e prea linişte şi te ridici de la calculatorul unde ţi faci veacul, dacă arunci o privire în camera umbroasă a părinţilor, poţi avea surpriza să vezi toate patrupedele dormind îngereşte în patul larg, care mai păstrează încă mirosul căldurii stăpânilor aceştia curioşi. Închid uşa, să nu le deranjeze zgomotul...
Bună dimineaţa!