12.8.08

Şi eu am fost la Maiden

Pe 4 august, seria năucitoare de concerte ale verii 2008 a fost închisă cu un regal... Concertul Iron Maiden de la Bucureşti a fost perla coroanei... Frazele astea două mi se par puţin stupide. Mă uit lung la ele şi-mi dau seama că nu am cum să găsesc talent ca să scriu despre acest concert. De fapt, nu sunt convinsă că trebuie să scriu. Poate doar „şi eu am fost la Maiden” şi să semnez?
A trecut deja săptămâna şi nimic nu mă seacă mai tare decât atunci când între mine şi sentimentele mele se aşează timpul, ca un văl. Aş da multe alte zile în care nu s-a întâmplat nimic, ca să mă pot întoarce încă o dată în seara toridă de 4 august, când noi, prietenii, ne căutam disperaţi pe stadion, ca să ne putem strânge ciotcă şi să trăim bucuria acestui concert. Unii au vrut în faţă, aşa că s-au aruncat în sauna de mulţime. Noi, mai rezervaţii, am stat mai în spate. La fata lui Harris ne-am strâns care dincotro. Slab. La Trooper am apreciat faptul că au insistat în meserie şi au ajuns să aibă destui fani. Nu ne-am numărat printre ei. Dar când a început Maiden…un fior electric a străbătut marea de oameni. Mâinile au fost sus instantaneu, şi s-a auzit un strigăt imens. Cum, eu mi-am dus mâinile la gură şi am ţipat, ca fanele pe care le vedem pe vremea Beatlesilor (şi râdeam)? M-a secerat “2 Minutes To Midnight”. Am simţit cum pur şi simplu o iau razna de bucuria de a asculta pe viu piesa care se aude tare din boxe când conduc vijelios prin Bucureşti. Îmi venea să iau pe cineva şi să-l zgâlţâi. Am înţeles pentru prima dată dorinţa de pogo. Incredibil, dar prietena mea din adolescenţă, o miniatură mereu elegantă, dichisită şi rezervată în gesturi, era cu mâna pe sus, în forma coarnelor, fluturând-o energic. „Băi, ăsta e rockul ĂLA!”, ţipa. Şi prezentarea pentru „ Can I Play With Madness” şi intrarea aceea neaşteptată pe voci m-au surprins până la ţipăt. Atâta am strigat şi am ţipat şi m-am agitat, cât pentru cel puţin o vară cu concerte în fiecare seară. Tot stadionul, apatic, prin comparaţie, la multe alte concerte, fierbea ca un cazan. Dickinson a amestecat în el, cu forţa unui atlet. Atlas? Ne-a ţinut pe sus…
Nu mai simt nevoia să adaug nimic la (oricum) banalităţile înşirate mai sus. Poate ar trebui să şterg, să las doar “ şi eu am fost la Maiden”. Ar fi de ajuns ca să semnez ?!

Ana M. Călin

4 comentarii:

kite spunea...

chiar ma miram de ce nu mai zici nimic de maiden...am asteptat ceva pana sa-ti vina glasul

Alhambra spunea...

draga mea, a fost cel mai tare concert la care am fost ever ! Bruce a avut toate tonalitatile la el, a fost naucitor si ma bucur ca am fost, dar....din pacate am stat in fata, din pacate am crezut ca va mai merge ca dupa fiecare concert sa-mi treaca tiuitul din ureche pana dimineata, din pacate nu mai am 20 de ani sa-si revina urechea singura, din pacate bag perfuzii in mine si ma rog la Dumnezeu sa-mi treaca, pentru ca mi-e mila de fetele mele, nu vreau sa aiba o mama depresiva, nebuna, din cauza unui tiutit care nu mai trece, de la cel mai tare concert la care a fost, probabil ultimul....daca poti, poti sa te rogi pentru mine....? nu mai stiu ce sa fac..... :((

ana spunea...

pot sa ma rog, da tu la doctor te ai dus,nu?

Alhambra spunea...

fost, sunt si mai merg...de a doua zi de dupa concert...acum perfuzii de 2 ori pe zi, cum ziceam... mersi pentru gandul bun...