Massive Lenny

Recunosc , în 26 iulie mă simţeam cu plinul de concerte demult făcut şi, după ce am încercat să fentez, am ajuns totuşi pe stadionul Cotroceni, la concertul lui Lenny Kravitz, parcă din dorinţa de a-l „bifa”. Vă deranjează sinceritatea aproape mondenă a acestei fraze? Păi gândiţi-vă la câte concerte au fost în Bucureşti, mai adăugaţi-mi şi mie 5 şi o să vedeţi că ajungem la o medie de 2 concerte pe săptămână, din cele mai variate genuri şi momente ale istoriei muzicale. E extenuant să intri şi să ieşi din atâtea tipuri de atmosferă sau cel puţin mie aşa îmi pare. În sâmbăta aceea m-am simţit de parcă nici n-aş fi părăsit stadionul după Metallica, mă tot uitam nervos la cer, acuşi începe iar să plouă!
Sunt convinsă că dacă n-aş fi mers la concertul lui Kravitz şi aş fi văzut ceva filmat după aceea, aş fi bătut din picior de nervi. Ca orice artist foarte mare, americanul şi-a i făcut treaba atât de bine încât a şters din memoria imediată concertele văzute înainte şi m-a făcut să mă gândesc „Da, ăsta a fost cel mai bun!”. Echipat cu nişte muzicieni excepţionali, care au transformat fiecare cântec într-un basm sonor, dotat cu o voce cameleonică, cu care a mers de la şoaptă senzuală până la strigăt mobilizator, Kravitz a ştiut (cititorii mai pudici să sară până după punct) cum să frece atmosfera până ce aceasta a început să scapere. Lucru admirabil, mai ales că a plecat cu un handicap de natură geografică (sau?) în faţa publicului. Concertul ar trebui să rămână în mintea spectatorului român ca model de audiţie la capitolul sunet.
Pe 2 august am fost şi la Massive Attack. N-am să vă ascund faptul c-am avut un mic gând arivist şi o mică remuşcare în seara aceea. Cum se face că exact la trupele la care mă duc fără nici un fel de tragere de inimă, doar aşa, ca să mai respir în ambianţa unui concert live, îmi cumpăr bilet? N-ar trebui să fie tocmai invers ? Snobismul se plăteşte, mi-am muşcat buzele şi am intrat pe teren, aproape rupându-mi gâtul. Mi-a plăcut grozav atmosfera, pe care cineva a găsit-o „lipsită de intimitatea unui club”. Mie mi s-a părut că, dimpotrivă, trupa a reuşit să aducă clubul în aer liber. Dacă muzica celor de mai sus îmi pare în continuare hipnotică, prea încărcată de simboluri şi posibilităţi depresive(în ciuda visuals-urilor foarte inspirate şi a mesajelor pe alocuri periculoase pentru starea de letargie locală) pentru a o asculta singură acasă, vocea şi cântecele Martinei Topley Bird mi s-au părut curate, dulci şi răcoroase . Îmi cer scuze că, înainte de a o auzi cântând, la întrebarea „Cine-i asta care cântă în deschidere?” am răspuns cu ignoranţă „ Ştiu şi eu ? Vreo marcă de îngheţată!”. Tricky, nu?
Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com


foto: Gabriel Olteanu/ Emag!c