Muzica şi sufletul comerţului

Când au apărut primele reclame pe posturile tv din România, nimeni nu se preocupa de sunetul lor. Vocea spunea “V-am prins, vrăjitoarelor”, noi cădeam în fund de uimire că iată, se poate reclamă şi la altceva decât C.A.P. şi eram atraşi de un produs pur şi simplu pentru că avea o reclamă. Apoi pe posturi au început să apară reclame având ca fundal sonor toate piesele pop posibile. De la Michael Jackson până la Modern Talking, puteai auzi pe fundal cam toată muzica pop a deceniului 8 sau 9. Se fura fără discernământ sau jenă.
Pe urmă au început să zburde un pic şi casele de discuri care, recent înfiinţate, au înţeles că trebuie să încheie alianţe cu majorii de afară, pentru a avea ce vinde publicului foarte însetat. Reprezentanţii concernelor străine de muzică au început să cam ridice din sprânceană la auzirea unei melodii pe promo sau reclamă, fără niscaiva drepturi plătite. Debandada s-a transferat în ograda caselor de discuri, care tăiau factură cam cât voiau ele şi doar când le pica fisa că o piesă din catalogul lor imens a fost folosită pe un spot. În replică, pe posturile tv au început să apară reclame ornate muzical cu fragmente din autori clasici. La un spot de mobilă puteai asculta 30 de secunde de Vivaldi, –obligatoriu Primăvara – emisiunile de noapte de la radio se promovau cu Eine Kleine Nachtmusik, iar noutăţile în materie de turism servicii cu acea bucăţică din Simfonia a IX-a de Beethoven. Motivul este acelaşi pentru care un cd cu Phil Collins costă astăzi de 6 ori mai mult decât unul cu muzica lui Bach. În muzică, morţii sunt mai ieftini.
După această perioadă de scurtă şi relativă culturalizare regulile s-au înăsprit, preţul pieselor originale a crescut, firme de publicitate serioase au apărut şi astfel a început să se compună muzică „targetată”. S-a apelat la voci foarte bune şi/sau cunoscute pentru a promova un anume produs. Astfel, Bittman a cântat pe promo-ul Diviziei Fantastice, iar Ştefan Bănică Jr. a dat glas celebrei Laura, o ciocolată proastă, dispusă însă să plătească.
De la o vreme încoace e mai rău. Apar reclame care se folosesc de piese originale, fără îndoială cu drepturi vândute, pe care unii dintre noi le iubesc. Astfel, o reclamă C.E.C., (care încearcă să se revigoreze şi nu înţeleg cum ar mai putea reuşi) mă pune să aud una din cele mai frumoase piese de rock românesc: Dacă vrei – Celealte Cuvinte. Prima oară am fost aşa uimită, încât am crezut că băieţii s-au întors cu un nou videoclip, iar după 30 de secunde m-am enervat văzând că e reclamă. Piesa nu are nici o legătură cu dorinţele C.E.C.-ului, o bancă ce va rămâne vârstnică, adulată doar de pensionari. Noi, cei care eram puşti în deceniile 8-9 şi iubim cântecul, am apelat deja la alte 3 iniţiale de economisire. Iar de câteva zile mă gândesc serios să restaurez cadrele ferestrelor de la apartament, asta după ce am auzit pe o altă reclamă, la termopane, un vers dintr-o piesă pe care toţi cu toate ne pupam în aceeaşi adolescenţă a anilor 90. „ Băteam ca ploaia caldă în geam”... De vreo 10 ori, vorba bancului!

Ana M. Călin