22.9.08

nedezvoltate

pentru că încerc să mi menţin statutul de fire superficială, nu mă gândesc niciodată mai mult de 3-4 minute la un lucru (pauză de ostoit căţelu bolnav 10 minute). De aia probabil multe rămân nedezvoltate şi ca să nu le uit de tot, iaca, le scriu aici.

Azi m am simţit a doua oară cam ca ultimul om şi doar dintr o chestie care multora le poate părea banală, dacă nu stupidă. Asta e. Eu m am simţit ultimul om pentru că am curăţat ochii urduroşi ai căţelului - se pare şi sper doar - răcit cu tampoane înmuiate în ceai cald de muşeţel. Astă seară am aplicat şi alte tratamente naturiste ,sugerate de prietena mea cu studii de veterinară aseară, în drum spre Cohen, respectiv badijonare gât - intern - cu tinctură de propolis sau albastru de metilen, (ea a zis sau eu am făcut ŞI, ca să fiu mai sigură) precum şi hrănit cu miere polifloră. Post factum am sunat o repede p aia s o întreb dacă e bine ce am făcut, ea a răspuns pozitiv până la faza cu muşeţelul, pe care io i l aplicam liniştită de câteva zile pe ochi, la care ea a zis NUUU... e iritant, ştiu mitul, dar e foarte iritant... Am ros lanţuri vreo jumătate de oră, văzând o în faţa ochilor pe Kiri, cum venea ea liniştită şi întindea căpşorul, ascultătoare, să o şterg cu muşeţel...Şi eu i am făcut un rău. Ultimul om, ce mai, plus prima explicaţie plauzibilă a lui " a face rău din prea multă dragoste"...mda, ştiu, poate e penibil, dar e familia mea şi mă preocupă.
Tot azi am avut pentru prima oară senzaţia că aş putea da un cap în gură cuiva. Mi a fost atât de teamă că o să o fac încât am fugit mâncând pământul de la locul posibilei fapte. Un fel de m am îndepăratat cu mâinile la ochi, ca să nu te văd şi să ţi dau un cap în gură. Şi să nu şi închipuie nimeni că a fost dintr o chestie mare sau importantă. Pur şi simplu am simţit nevoia să fug din faţa impoliteţii crase, corozive, a unei persoane. Cumva amuzată,mă gândesc că reacţia mea, şi nu a ei, a arătat cine stă mai prost cu nervii. Prietenului căruia i am povestit faţă în faţă împrejurarea consideră că nu trăiesc suficient de mult în lumea reală, şi de aceea mi se pare ceva ciudat să întâlnesc nesimţirea la o coadă. Mai ştii? Prietena lui a fost mult mai succintă şi eficientă. M a întrebat dacă n am mai stat niciodată la o coadă.

De ce ţinem atât de mult la cadouri şi de ce ţin eu atât de mult la cadoruile aduse din călătorii? Multe din ele sunt prostioare de care, în timp, te împiedici prin casă, se umplu de praf şi în general te obosesc. Dar eu, dacă aş intra vreodată în casa în care locuiesc acum şi nu aş mai vedea puse la locul pe care li l am găsit eu, instinctiv, toate obiectele pe care le am primit de la prietenii mei care au călătorit, m aş simţi aiurea. Poate că zi de zi privirea îmi trece pe deasupra păpuşii veneţiene sau a "tobarului" elf medieval, a broscuţei de jad şi peştilor de murano, a magneţilor şi a cine mai ştie câtor alte obiecte aduse din călătorii. Dar dacă n ar mai fi acolo... Mai sunt şi obiecte ceva mai practice, pe care prietenii care ştiu că te vei gândi la ei fără voie atunci când le vei apuca, ţi le aduc din călătoriile lor. Cu astea chiar poate apărea o problemă. Nu ştiu dacă am mai scris, dar vara asta am primit trei portofele de mărunt şi deja de la al doilea îmi venea să urlu. Cum să le port pe toate cu mine?! Îmi plac toate şi îi ador pe oamenii care mi le au dăruit şi aşa am ajuns şi să nu mai pot purta bijuterii, că nu ştiu exact la care să ţin mai mult şi atunci când aleg una văd parcă mutriţele nedreptăţite ale celorlalte. Normal că m am lansat exact în direcţia care mi se părea cea mai puţin importantă... Dar mă întrebam într o zi ce ne face să dăruim şi să cumpărăm obiecte pentru prietenii noştri, din vacanţe? Ne gândim atunci când cumpărăm ceva pentru o persoană sau ne limităm la micile amintiri care, desigur, pot provoca aceeaşi bucurie?

Şi, în urmă, un lucru la care nici nu mi face plăcere să mă gândesc prea mult. De fiecare dată când eşuez în încercarea inconştientă de a face pe cineva de care mi pasă să mă placă, să ţină la mine sau să mă iubească, mă simt mai scundă, mai urâtă, mai grasă, mai lipsită de perspective, de imaginaţie, de bucurie. E curios cum simt că am pus la bătaie toate resursele mele şi acum mă simt golită. Şi e probabil nedrept puţin faţă de toţi acei oameni care mă plac, ţin la mine sau mă iubesc de mult timp şi pentru care nu mai fac, deseori, nici un efort. E posibil să fac colecţie???

3 comentarii:

mary spunea...

cu ultimul paragraf rezonez si eu. din plin.

kite spunea...

cu cat rezista mai mult asaltului tau cu atat te inversunezi mai rau, pana cand...

ana spunea...

..cazi in cap:D