o jumate de poveste

Nu păstra prea mult mesajele şi e-mailurile aşa că acum, când iubirea dispăruse, nu prea avea de ce să se agaţe, nu prea avea pe ce să se lase, în cădere, acel puf de pernă moale şi mincinos care intervine mai mereu în ultimul moment, ca un îngeraş în întârziere, între noi şi buşirea noastră de realitate: speranţa.
Se îndrăgostise de la distanţă, cam încet şi cam fără chef, „aşa cum e cel mai rău”, gândeşte acum înjurând, dar zâmbind totuşi, în timp ce caută fără grabă vreun semn al trecerii lui prin viaţa ei. Criminalul, râde ea în hohote, a trecut pe aici şi a lucrat curat, nu a lăsat nici o urmă, nici un indiciu. Are într- un portofel pe o bucăţică de hârtie adresa din acel oraş îndepărtat, scrisă de mâna lui, cu un scris zgârcit şi milităros, dar nu se prea poate baza pe ea ca pe o amintire adevărată, în primul rând pentru că o dată la câteva luni i se fură portofelul. Atunci, adresa scrisă pe o bucăţică de hârtie nu va mai fi de folos nimănui, iar peticul acela drag o să zacă undeva, într-un coş de gunoi sau pe un trotuar, unde adresa va fi ştearsă de mii de tălpi care se târăsc spre sau dinspre metrou.
Un singur e-mail fusese de ajuns ca să-i atragă atenţia asupra lui, dar din păcate nici e-mailul acesta nu-l mai avea. Se ştersese undeva la graniţa memoriei ei, care nu depăşeşte niciodată 2 ani. De la 2 ani încolo, amintirile se contopesc într-o pastă dulce, lipicioasă, care acoperă crăpăturile serioase ale vieţii ei. Din acele e-mailuri de la început , ea nu-şi mai aduce aminte nimic. Adică nu mai ştie cum l-a cunoscut.
Au vorbit câteva luni bune pe internet. Era pentru prima oară când internetul începea să însemne ceva mai mult pentru ea. Mai mult decât un vehicul oarecum instabil de informaţii şi un mijloc, e drept, trunchiat, de comunicare. Serile petrecute cu acest necunoscut, cu care făcuse schimb de fotografii doar pentru ca rândurile lor să capete un chip, pentru ca posibilele zâmbete să primească o casă, deveneau plăcute. Tot ce mai ştie este că ele s-au întrerupt brusc, din cauza unei jigniri nu foarte uşoare, pe care el i-a adresat-o într-o seară, înfuriat de cine mai ştie ce. Ea a tăcut brusc şi, după câteva scuze şi rugăminţi, necunoscutul a mai trimis în messenger nişte înjurături şi a tăcut şi el.
Trecuse cam un an. Ea voia să meargă la un concert care se ţinea la Amsterdam şi şi-a adus aminte deodată că are o cunoştinţă mai familiarizată cu acest oraş pentru care urma să-şi ia bilet. El. E drept că nu mai vorbiseră de câteva luni şi, o dată cu numele Amsterdam, i-a revenit cu o oarecare claritate în minte şi de ce nu mai vorbeau. În primul act ea se arătase visătoare şi interesată de a-i face o vizită la Amsterdam. El acceptase, dar la un moment dat lucrurile luaseră o întorsătură urâtă, el o acuzase de materialism şi-i spusese parcă că singura ei dorinţă era de fapt să viziteze oraşul cu canale cheltuind mai puţini bani. Probabil că năucită de vorbele tari, ea îi făcuse jocul. El se convinsese că are de-a face cu o arivistă, turnase nişte înjurături şi plecase, lăsând în urmă o persoană îngheţată.
Anul acesta, ea n-a stat prea mult să se întrebe dacă e bine ce face. Băiatul era în fond cineva cunoscut, pe care putea să-l roage s-o ajute. Râsese puţin, oricum crede despre mine că sunt o interesată, aşa că ar şti de la început cum stăm. Pe urmă lucrurile se încurcă din nou. La cererea ei, el a răspuns cu o adresă de e-mail a unei olandeze care, însă, nu a răspuns în nici un fel solicitării ei. Concertul minunat – pe care ea nu va mai avea ocazia să-l vadă – a trecut, dar, cumva datorită lui, relaţia dintre ei s-a reînnodat.
Despre el nu avem informaţii, dar ea n-a fost niciodată o iubitoare a relaţiilor via internet. Preferă să cunoască oameni pe stradă, în staţia de metrou sau în parc. De când se ştie cercetează cu mare atenţie figurile oamenilor care trec pe lângă ea, străduindu-se să-şi dea seama dacă le-ar plăcea un dialog. E singură şi nu are iubit demult, şi şi-ar dori puţin unul. Dacă cineva îi ocupă puţin mai mult gândurile, îşi şi imaginează că s-a îndrăgostit de el, e foarte mândră şi bucuroasă că are, cum ar veni, pe cineva. Dar când acel cineva e o pagină de messenger, îşi dă şi ea bine seama că nu înseamnă nimic. Îi place să spună că nici el şi nici ea nu există. Există poate un fir întins între un cartier dăguţ din Bucureşi şi un IP schimbător, în funcţie de net cafe-ul folosit de el, în Cluj. Câteodată ea caută să decupeze şi să aducă la viaţă imaginea lui colorată, îi trimite câte un mesaj pe telefonul mobil. El răspunde. Pun la punct o întâlnire la Cluj. Deocamdată pare departe, dar se apropie pe zi ce trece, o dată cu vacanţa ei de vară.
În cele cinci zile cât ea se află în străinătate, schimbă multe mesaje şi vorbesc o dată chiar pe internet. E ultima ei zi de vacanţă, nu prea mai are bani şi o prietenă o ajută să mai vadă încă un concert, împrumutându-i 50 de lire. Concertul Police, pe care-l văzuse şi cu un an în urmă, şi pentru care nu-şi mai cumpărase bilet şi aici. Dar atât de mult îi plăcuse atmosfera festivalului ţinut în acel parc... În vreme ce îşi aşteaptă prietena în Earl’s Court, nu are ce să facă, şi cum internetul e una din cele mai ieftine chestii de aici, intră într-un cafe. El e prezent şi încântat că ea a venit să vorbească cu el. Ea e încântată să-l vadă, dar nu poate ascunde că motivul pentru care a venit la net e faptul că a trebuit să aştepte pe cineva în apropiere şi nu avea ce face, se plictisise de citit. El se supără uşor. Mai târziu, poate având remuşcări pentru ceea ce-i spusese, ea o să-l sune din parc şi o să-i pună să asculte la telefon „ Every Little Thing She Does Is Magic”. Se bucură să-l poată împăca aşa pe acest băiat care are formă doar în inima ei.
La întoarcerea în ţară, o aşteaptă încă un concert şi apoi încă o plecare scurtă, tot pentru un concert, într-o ţară vecină. Între ele, ar trebui să se ducă la Cluj, să-l cunoască pe el. Numai gândul ăsta face să o cuprindă o mare oboseală, care probabil că era de fapt altceva. Un fel de teamă nerecunoscută că lucrurile s-ar putea să meargă mult prea bine sau mult prea prost, când ei doi se vor întâlni. Sunt amândoi de aceeaşi vârstă, dar maturitatea în care el se pare că excelează, la ea abia apare în urme vagi. Ea foloseşte maturitatea acolo unde n-are încotro: la serviciul care i-a înlesnit colaborări multe şi foarte bine plătite, în trafic sau la vreo decizie drastică de luat în familie. Foarte rar scrie serios şi în articole. Nu i se pare că maturitatea este cea necesară ca să salveze lumea, dimpotrivă, a crezut mereu că un strop de copilărie şi alint în plus vor degaja mereu o atmosferă încordată. Din păcate, asta atrage şi o oarecare inconsecvenţă în acţiunile ei. S-a hotărât să nu meargă la Cluj pentru că e obosită şi parcă nu-i vine. El se supără şi îi reproşează. Ea suferă şi se mai gândeşte, aruncă câteva lucruri într-o sacoşă de pânză şi pleacă. Un mare rol în această plecare impulsivă, totuşi, l-a avut faptul că ea a descoperit trenul. Iniţial vrusese să meargă cu maşina, dar drumul era prea lung şi ea prea singură. Avionul nu pleca şi nu se întorcea în zilele potrivite. Nu mai ştie cum i-a venit ideea să verifice mersul trenurilor. I-a scris un mesaj pe telefon, în care-l anunţa că ajunge la 4.40 în gara din oraşul frumos, pe care se bucura să-l revadă. Şi-a pus toate întrebările, grijile şi aşteptările pe perna din cuşetă şi a adormit.
A ajuns atât de dimineaţă încât nici simţurile nu i se limpeziseră bine încă. Pe peron, numai cei care au luat mai departe trenul spre Oradea. Nimeni altcineva. Primul lucru pe care l-a remarcat a fost că e cam frig, şi s-a felicitat că şi-a pus în bagaj un pulover mic. Şi-l trage pe cap, aprinde o ţigară şi abia atunci îşi dă seama că el nu e aici, pe peron. Dar nu simte mare lucru, de fapt, un mic hohot de râs i se formează în piept. Era de aşteptat. E atât de devreme, încât recepţiile de hotel sunt în întuneric. Ea o porneşte agale pe jos, pe strada care uneşte gara de centrul Clujului. Oraşul acesta nu face excepţie, din acest punct de vedere. Îşi târăşte aproape insesizabil picioarele, încălţate în pantofi sport, dar cu toc, unii de care e aproape mândră că-i poate purta. A vrut să fie mai frumoasă, mai înaltă, dar acum, printre cohortele de mici lucrători care se preumblă pe străzile Clujului ca să plece la serviciile care le încep atât de devreme, se simte ca o fantomă străină, neînţeleasă. A simţit cum o urmăresc priviri. Ajunge la statuia lui Matias Corvin când se arată zorii. Se învârte în jurul ei nehotărâtă. Nu are spre ce direcţie să ia un taxi, iar afară e în continuare frig. Îşi dorea demult să revadă această piaţă, cu catedrala şi statuia, dar nu-şi imagina chiar că asta o să se întâmple într-o miercuri de vară, la ora – cu chiu cu vai- 5.20. Întreabă un taximetrist dacă nu este pe undeva un club deschis non stop. Omul, drăguţ, se oferă s-o ducă într-un loc unde merge el, care e foarte aproape pe jos, dar devine un pic mai depărtat cu taxiul. Sensurile unice din Cluj, râde ea în gând şi-şi aminteşte de o toamnă din 1999, când au rătăcit cu maşina fără să înţeleagă sensurile ordonate ale acestui oraş, ea şi colegii ei de la televiziune. Când îi indică locul, omul adaugă „ o să intru şi eu în câteva minute, dar vă rog să nu daţi vreun semn că mă cunoaşteţi, am o soţie tare geloasă”. O să fie mereu uimită de câte ori îşi va aduce aminte de această confesiune pe care taximetristul i-o făcuse de nevoie. Orice zâmbet sau semn de recunoaştere, şi omul ar fi plătit cu vîrf şi îndesat fapta bună făcută pentru o străină. O dusese fără bani.
Stând la masă, citeşte dintr-o carte şi se gândeşte, foarte uşor, că s-ar putea ca aceste ore să fie cele mai frumoase din toată eventuala ei întâlnire cu el. A aşteptat să se facă o oră rezonabilă, ca să-şi poată suna prietenele şi să se sfătuiască ce-i de făcut. De fapt, puţine soluţii, multe vorbe rele spuse de prietenii care nu te lasă niciodată la greu. Iar e singură. Până la ora 16. 00, când poate să intre să vadă Sex&The City, abia venit în oraş, mai e ceva. Mai e Grădina Botanică, pe care n-a văzut-o niciodată, pentru că a nimerit în Cluj Napoca aproape numai iarna. O dată a fost în ianuarie şi a stat 13 ore în tren. Snobismul de a-şi lua cu ei sticluţa aceea de metal venită de la cowboys şi plată, pentru buzunar, plină de whisky, se dovedise a fi o idee salvatoare. Toţi cei din compartiment trecuseră cu bine de acea călătorie de coşmar datorită ei.
Acum e prea dimineaţă pentru băut, iar femeile de la fast food o privesc deja bănuitor. La un moment dat, s-au apucat să facă curăţenie pe lângă ea şi şi-a dat seama că trebuie să plece. S-a mai învârtit cam o jumătate de oră, până când s-a deschis o librărie. Acolo a găsit canapele confortabile şi s-a apucat să citească dintr-o carte pe care nu a cumpărat-o. A cumpărat alta, cu care a ieşit o oră mai târziu din librărie. Clujul devenise însorit. Oamenii îşi beau cafeaua la singurul club pe care şi-l mai amintea, în stânga catedralei. Canapele şi mese erau scoase pe trotuar, apărate cu umbrele de soarele ce în curând avea să devină arzător. S-a aşezat, şi-a comandat o cafea şi a hotărât să mai sune o dată. Mai trimisese vreo 2 mesaje pe nişte tonuri care oscilau între plângăreţ şi nervos. Acum i-a mai scris o dată unde se află. Încă vreo 40 de minute şi 30 de pagini citite şi cineva a sărutat-o pe neaşteptate pe obraz. Era el, care s-a aşezat calm pe o canapea. S-a uitat la ceas, era ora 10.00. N-a ştiut atunci, dar într-adevăr trecuseră cele mai frumoase ore din viaţa ei, în relaţia cu el.