Pătura de soare

Citesc multe texte, articole, bloguri şi am remarcat că sunt mulţi oameni care scriu mai bine când sunt fericiţi şi alţii care,dimpotrivă, devin mai expresivi atunci când nu fericirea e cea care le dă târcoale. Eu cred că mă număr printre cei care populează ultima categorie. Când mă enervează, nu-mi place, nu-mi convine sau nu mi-e bine, mă pricep al naibii să dau din picior şi să azvârl cuvinte multe, grăbite, dar bine aşezate. Dimpotrivă, când mă aflu într-o perioadă fericită parcă paralizez, mă ghemuiesc într-un colţ, trag peste mine pătura asta caldă şi înmiresmată şi nu mai am nevoie nici să respir, stau înfofolită în ea şi nu mai găsesc în mine nici o umbră de talent. De câte ori sunt fericită mă simt ca-n povestea micii sirene, doar că eu nu renunţ, ci sunt brusc pur şi simplu părăsită de puterea de a scrie ceva cât de cât inteligibil. Aşa stau acum sub pătură şi am tras lângă mine şi cel mai nou album Snow Patrol, un grup care a avut tupeul să scoată piesa care m-a făcut pe mine să plâng cel mai des şi fără motiv (dacă nu socotim drept motive cadrele sentimentale care compun videoclipul) de când mă ştiu: „Chasing Cars”.
Acest „A Hundred Million Suns”mi-a plăcut atât de mult de la prima şi întreaga lui ascultare, încât o săptămână n-am făcut altceva decât să-l plimb prin toate player-ele din imediata mea apropiere şi să-l ascult incontinuu, până când m-a îmbibat melodicitatea lui luminoasă. M-am cufundat în sentimentul acela de linişte nesfârşită pe care mi l-a transferat a doua parte din „The Lightning Strikes”, „ The Sunlight Through The Flags”- prima aromă pe care am reuşit s-o detaşez, s-o disting pe album. „Worry not everything is sound/This is the safest place you’ve found/The only noise beating is ours/ Lacing our tea from honey jars”, o imagine splendidă, dublată de o muzică dulce, venită parcă de undeva de foarte departe. Tot de parcă e gata să spargă gheţurile sună şi „The Planets Bend Between Us”, care dezvăluie, într-o manieră foarte calmă şi liniştită, o hotărâre care depăşeşte fragilele limitări geografice: „I will race you to the waterside/ And from the edge of Ireland shout out loud/ So they could hear it in America/ It’s all for you”. Călătoria titlurilor prin sistemul (atât de ) solar al sentimentelor continuă şi oferă al treilea tip de flavour de pe album, pe care l-am descoperit în „ If There’s A Rocket Tie Me To It”. Angajat, puternic, ritmat, senzual şi propunând un exerciţiu de percepţie foarte detaliat în text: „ Two weeks later like a surplus reprieve/ I found a hair the length of yours on my sleeve”. Banalitatea sentimentelor dintr-o relaţie care funcţionează devine şi ea fermecătoare, când e adusă în discuţie aşa ca-n „Lifeboats”: „Kiss me, kiss me, life is way too short to scream and shout”… Ar mai fi multe arome şi nuanţe de descris şi de gustat, dar mi se termină pătura de aici şi n-apuc să mai scriu şi despre strigătul bland al sirenei, aşa cum l-am auzit, clar, din textele acestui Lightbody poet: “Send your lifeboats out for me…”. Poate mă aude.