Trupe cu public

Nu mai e chiar o regulă, dar iarna, de obicei, numărul evenimentelor de amploare scade. Avem astfel ocazia să ne strângem prin cluburi şi să apreciem, de aproape, în timp ce se face, muzica live. În weekend-ul care a trecut, am văzut două concerte foarte bune de club, cu două trupe, una încă junioare, cealaltă consacrată, dar cu succes egal la publicul de live.
Îmi pare rău să-i văd pe Blazzaj atât de rar. Dacă n-ar fi vinerile de iarnă cu concerte de club - şi nu sunt multe cluburi care să promoveze săptămânal muzica live- probabil că i-aş vedea o dată pe an la vreun festival de aiurea. Şi trupa merită să fie văzută mai des. Pentru că are chef, pentru că e pusă pe şotii, pentru că are un public bine definit şi foarte bine format în a asculta şi reacţiona la Blazzaj. Iarăşi îmi place grozav că, în ciuda mesajului uneori sarcastic, alteori amărui, muzica trupei îndeamnă la dans sau măcar la o unduire uşoară, dar continuă şi colectivă, la care am participat şi eu pe tot parcursul concertului. Blazzaj pare că mai are darul minunat de a descoperi voci feminine foarte bune, nu atât tehnice, cât calde şi expresive, tocmai bune să combată stilistic tonul sec al solistului textier. Vocea Lelia a concertului văzut de mine n-a făcut excepţie, iar întâlnirea (muzicală) cu chitaristul Horea Crişovan a fost, ca de obicei, o bucurie. Am plecat cu zâmbetul pe buze, de la un concert la (aproximativ) finalul căruia toată lumea, inclusiv Vita striga tare "Bis! Mai mult!"
Duminică, la Fabrica, am dat peste un public mai eterogen, dornic de o ieşire în oraş pe final de weekend, dar şi bucuros să-i cânte trupei lui Byron "La Mulţi ani!", ce se vor adăuga, sper, celor doi împliniţi deja. În faţă s-au strâns fanii, care au răspuns perfect cerinţelor lui Dan Byron, adăugând cu vocile lor încă un instrument live ambiţioasei formaţii. N-am mai văzut Byron în concert de vreun an şi m-a mirat cât i s-a înmulţit publicul şi cât de bine sudat cu trupa pare deja, pentru că numai cine ştie cântecele, numai cine a ascultat din greu, numai cine a mers la foarte multe concerte poate reacţiona atât de clar şi entuziast la orice mic semn al dirijorului Byron. Ambiţia, şarmul indecis al acestui solist, (şi instrumentist) o promovare insistentă şi un produs, în sine, bun, au strâns publicul şi au atras şi sponsori. Mi s-a părut insuficient studiată sau repetată producţia acestui mini-eveniment, (luminile obositoare şi programate cam cu furca, proiecţia incorectă, neglijentă, de cele mai multe ori stricată de spotul de urmărire) dar este un început dătător de speranţă. Momentul Byron- Artan a fost focul de artificii al serii, mai ales pe piesa Partizan, "Banii", pe care am simţit-o mai bine pregătită decât a studiat-o solistul Timpuri Noi pe cea a mai tinerilor săi colegi.