19.2.09

Iris Murdoch - Marea, marea

După lupte seculare, alte 3 cărţi - uşurele - citite în paralel şi mii de nervi, am reuşit s o termin. Cartea e, fără îndoială, o valoare, şi mă bucur c am citit o, dar mi a scos peri albi - se repetă istoria Capului retezat, dar în alt fel, mai erodant, dacă se poate spune astfel.
Iau în considerare lucrarea pentru că mi se pare în întregime dedicată mării, personajul principal incognito, între valurile căruia s a strecurat intriga umană. Descrierile mării atestă o înfiorătoare atenţie, un spirit de observaţie cumplit şi un bagaj de imagini al cărui margini sunt greu de cuprins şi care mă face, mai mult decât orice altceva, invidioasă.
Despre personajele umane ale lui Murdoch nu mai ştiu ce să cred. Ori sunt eu un om foarte simplu (sunt mai simplă chiar decât Lizzie!) şi hotărât cumva, în vreme ce oamenii ăia toţi sunt nişte titani ai trăirilor interioare, ori toţi ăia sunt nişte mai mult sau mai puţin nebuni, alergând după fantasme, fugind sau atrăgând ataşamentele, nepregătiţi veşnic în faţa oricărei încercări de intensitatea unei adieri de vânt, nevrotici, psihotici, violenţi, ipocriţi sau goi ca pereţii unei nuci fără miez.
Când citesc din Iris Murdoch mi se redeşteaptă 2 din nevoile cititului copilăriei. Să dau la sfârşit, după ce abia am făcut cunoştinţă şi m am înţeles cât de cât cu acţiunea-personajele , ca să văd cum se termină totul. În cărţile copilăriei totul se termina într un fel clar, iar după ce citeam sfârşitul parcurgeam restul cărţii mult mai relaxată, mai interesată şi mai atentă. A doua nevoie, şi mai importantă, este aceea că îmi doresc ca lucrarea să aibă UN SFÂRŞIT! Sigur că Marea, marea, are unul, ajunge să te gândeşti puţin şi găseşti formula "sfârşit" desenată slab şi în grabă în ultimele pagini ale jurnalului lui Charles. Dar cred că, şi în viaţa de toate zilele, eu sunt un om care are nevoie de un început clar şi un sfârşit trainic, pe care să se bazeze. Orice nu se sfârşeşte mi se pare că pluteşte în jurul meu ca o gură periculoasă de canal, mereu deschisă, ca o respiraţie continuă, gâfâită, care nu încetează niciodată să mă sâcâie, ca promisiunea incertă a unor nori roz sau negri.

Sunt o toantă limitată, am I ?:D Hehe

p.s. azi noapte am început cartea nici prea prea, nici foarte foarte a unui sociolog, J-C. Kaufmann, "Prima dimineaţă de după". Ea se străduieşte să explice, cu testimoniale de la mai multe cupluri, cum influenţează prima dimineaţă petrecută împreună, povestea de dragoste ce va (sau nu?) urma...

3 comentarii:

kite spunea...

nu esti singura care s-a chinuit cu cartea. nici nu stiu cum am reusit sa o termin mai ales ca nu-s deloc o fire ambitioasa.

carmen spunea...

Am inceput cartea cu o luna in urma...am citit aproape jumate si am abandonat-o...astept sa-mi vina cheful s-o termin. intre timp am inceput alta carte ;)

toatecelerele spunea...

Am ajuns la pagina 400 si cartea mi se pare fantastica. Nu am s-o las pana nu o termin. E lunga fir-ar sa fie dar nu simt ca ma deranjeaza deocamdata. Cu Castelul de nisip m-am chinuit mult mai mult din cauza descrierilor exagerat de amanuntite.
Marea, marea mi se pare, in schimb, foarte echilibrata din punctul asta de vedere.