Portret

Avea în faţă un bărbat care nu vorbea şi a cărui mină serioasă a confundat o la început cu o aparenţă. O mască pe care o pui atunci când ştii că impresionezi o femeie prea puţin hotărâtă, care ştie prea puţin ce vrea, dar cu atât mai puţin, ce nu. Era îmbrăcat în culori deschise, avea tenişi albi şi era atât de curat încât a avut impresia că o aşteptase într o cutie închisă ermetic, aplatizat, mut, fără să respire sau să joace fotbal, fără să fumeze, fără să trăiască de fapt nici o secundă, ca să nu îşi deterioreze nimic din apariţie. Ceva din fostele forme ale cutiei se ghiceau în gesturile lungi, puţin studiate, liniştite cât să l calmeze pe purtătorul corpului lor, corp în care ar fi putut simţi un strop de încordare, dacă n ar fi fost atât de orbită, de soare, de oboseală, de a şasea cafea tare, de cartea din care nu mai înţelegea nimic, de oraşul fără praf şi aproape fără zgomot care i se deschisese în faţă din zorii acelei zile nervoase, care tresărea în continuu, smulgând o din orice reverie de vacanţă. Corpul acela necunoscut făcuse o mişcare naturală, elastică, de parcă ar fi fost o creangă de cais trasă în jos de o fată de clasa a VI-a, şi lipise de obrajii încă netezi o sărutare scurtă, decisă, corectă, fără ca nările să aibă timp să facă cunoştinţă cu parfumul, fără ca buzele să prindă ceva din aluatul pielii, puţin mai sus decât o prietenie, puţin cam jos pentru o pasiune, ceva prea puţin zăpăcitor, dar care s ar fi putut transforma într o scenă hazlie pentru consumatorii acelor cafele târzii, leneşe, de afacerişti ieşiţi să pună la cale un transport sau o vacanţă la Monte Carlo, dacă ea ar fi întors prea repede capul. Dar faţa ei rămăsese nemişcată în plan orizontal, două secunde mai târziu îşi lăsase bărbia în jos şi, pe deasupra ochelarilor de soare, începuse să şi studieze, mioapă, adversarul. Nu se putuse hotărî în timpul tinereţii ce gusturi are. Dar acum, în timp ce îl privea cu o oarecare iritare, îşi dădea seama că dacă nu le avusese şi neglijase orice încercare de a şi le forma, gusturile ei nu renunţaseră şi veniseră într un pachet întârziat, luând o în stăpânire pe nepregătite. Se uita cu ciudă la o figură lată, cu pomeţii reliefaţi până la marginea dramatismului, dar care cedau milimetric în faţa privirii intense, de un albastru plin de voinţă şi răceală. Probabil că în şcoală avea cele mai frumoase insectare, a încercat ea să şi liniştească bătăile inimii cu una din glumele care îi ies atât de prost. A încercat să râdă pe dinăuntru, cum a făcut de atâtea ori, când s a simţit intimidată. Dar jocul s a stricat, frânghia de care a încercat să vadă legată această – ce putea să fie decât o altă- marionetă umană s a tăiat şi a căzut, sacrificată fără ezitări de privirea albastră. Cred că ea a tras pentru prima oară aer în piept, un semn al unei îngrijorări subite, o lamă strălucitoare, transparentă şi îngheţată care a parcurs şi a sfâşiat cu metodă decorul preferat. Curajul şi detaşarea i au dispărut fără urmă sub atenţia celor doi ochi tăiaţi oblic, suficient de mari cât să nu scriu acum „ avea ochi mici”. Blank.
Şi a mai revenit puţin în maşină. Nu există drac aşa de negru, şi a spus în timp ce ciripea vesel tâmpenii cu care, din vechi lecţii învăţate pentru examene anterioare, care s au dovedit a fi mult mai uşoare, la care nu trebuia să te duci pregătit, ci doar echipat cu copiuţe ale instinctelor tale credincioase, voia sa destinda atmosfera. Greşit. Bărbatul din stânga ei o asculta fără efort, sancţionând în cuvinte zgârcite un taximetrist tânăr, stângaci, puţin confuz în ale oraşului plin de coline fermecătoare şi străzi nebănuit de frumoase, de jos, din piaţa mare, cu statuie şi biserică şi canapele aruncate cu tupeu pe trotuarele pline de cafenele şi gel. L a privit cu râcă. Drumurile pe care sunt duşi îndrăgostiţii trebuie să fie lungi, întortocheate, să le ameţească simţurile, să le dea timp să şi lase capul pe spate şi să se îmbete de senzaţia de necunoscut, de adânc, aceea pe care o poţi avea doar într un oraş străin, atunci când deschizi ochii după 10 secunde.
Puţin mai târziu, când lucrurile nu se relaxaseră deloc, i s a dat ocazia să mai spere puţin. Studia acum din amintire gura, redevenită de curând serioasă, dar pe care prefera să o înveţe deschisă într un zâmbet fugitiv, care i arătase nişte frontali puţin curbaţi, puţin tociţi, numai buni să demonteze echilibrul îngrijorător al întregii figuri, atât de forţat armonizată de cine ştie câte combinaţii genetice. Părea că natura înghesuise în figura aceea atâtea trăsături hotărâte şi dure încât se speriase ea însăşi de rezultat şi îl înzestrase la repezeală cu un zâmbet jucăuş, aproape copilăresc, aproape prostesc. Când zâmbeşte, ochilor, deveniţi nişte picături albastre, li se clatină supremaţia, iar pomeţii migrează undeva spre exteriorul feţei, lipsind o de adâncime. Lasă în urma lor o frunte largă, abandonată de părul aspru, de culoarea mierii învechite, atât de scurt şi nonşalant tăiat încât stropii de apă rămân perfect definiţi în vârful fiecărui fir. Zâmbetul modifica în mod crucial figura lui, ca şi cum ar fi fost un frate geamăn, preferatul fără echivoc al întregului liceu, depăşit, însă, demult.

.........................................................................................................................................
Nu vreau să sfârşesc ca Sandra Brown, deşi sunt oarecum convinsă că nu va avea un sfârşit rău: ). Umerii, felul în care complicatele şi niciodată învăţatele legături s au stabilit între muşchi, carne şi ligamente, ca să dăruiască fermitate trotuarelor, terenurilor de sport, caselor şi cabinetelor, gambele puternice şi labele deformate ale picioarelor, mersul puţin neplăcut de arogant, mâinile pe care nici nu am apucat să le privesc prea bine, pielea pătată de pistrui sfinţi o să mi rămână mie să le rumeg, foarte posibil din amintiri, în timp ce arunc, distrată, priviri pe stradă, din maşină. Acum mă uit cu neîncredere la fiecare femeie care păşeşte convinsă lângă un tip. Câteodată, ca să mi întăresc percepţia, arunc o privire şi la ei. Dar mi o curăţ repede de figurile moi, de pomeţii căzuţi, de hainele purtate fără vigoare, de mersul lipsit de elasticitate, de, în fond, atitudinea care goneşte după dorinţa de a nu ieşi în evidenţă, de a se integra cât mai uşor şi tăcut în peisajul acesta plin de iepuri gri, care nu cunoaşte nici o diferenţă până în momentul în care apare un personaj ca acesta, al povestirii mele construite din fum.