25.2.09

A scrie despre muzică

...nu e întotdeauna simplu, la noi, în România. Dacă te apuci de scris despre muzică de când eşti încă puştoaică, aşa cum am făcut-o eu, trece mult timp până când cineva o să vrea să te ia în serios, şi nu în pat. Trebuie să fii obraznică, recalcitrantă, alunecoasă, dar foarte bine pregătită pe teren muzical, pentru că artiştii ăştia mai ascultă nişte muzică şi o să încerce să te ia mereu la mişto (ţin minte şi acum cum, nişte puşti la vremea aceea, la fel ca mine, Omul cu Şobolani au încercat să-mi „vândă” drept coperta viitorului lor album o copertă mai veche de la Pearl Jam – oare cât de tare s-ar fi râs dacă aş fi căzut în plasă ? ). Iar dacă eşti decisă, curajoasă, scrii ce crezi fără să-ţi pese, chiar dacă numele despre care scrii tu sunt mari, ( sunt tot oameni, iar a face muzică rock în studio sau pe scenă e tot o meserie, aşa că why the hell bother ? Are cineva vreo problemă în a-i spune unui inginer că e prost? Atunci de ce ar avea cu un artist ?) artiştii o să dorească brusc a) să vă împrieteniţi sau b) să vă pocnească. Cazuri b, nefericite, n-am avut decât vreo 3. Şi acum mă caută unul să mă alerge puţin, pentru că i-am descris muzica drept una “pentru fete pierdute în décor, care nu ştiu exact pe cine să iubească”. Iar de la o trupă care cântă acum despre dematurizare, dar atunci era rock grav şi avea plete bogate, era să mă aleg cu o bătaie în parc la Polivalentă. Culmea e că-mi amintesc cu drag de momentul ăla, cred că arată faptul că am vrut să-mi fac treaba corect, cu pasiune, fără s-o trădez. Cazuri a, fericite (într-un fel) au fost grămadă. Ţin minte şi acum că mă amiciţizasem bine cu cel mai mare grup de pop rock şi inele din România, iar după o lansare a lor de best of-uri rearanjate şi prelucrate, am scris o cronică nu tocmai bună. Unul dintre ei a venit senin la mine într-o seară şi mi-a spus: „Îţi înţeleg obiecţiile despre album, că mi le-ai spus şi mie. Dar nu înţeleg, de ce a mai trebuit să le şi publici?”. Atunci mi-am dat seama că ar fi bine să renunţ pentru o vreme la scris. Am tăcut câţiva ani buni. Între timp, prieteniile printre artişti s-au sedimentat până când a rămas doar una, puternică şi autentică.
Am început din nou să scriu acum vreo 4 ani. Sunt mare, îmi cumpăr bilete la concerte şi albume şi, când primesc din curtoazie una sau alta, asta nu mă face să fiu mai blândă în cronici, ci doar să sper că oamenii îmi apreciază munca şi o respectă. Nu mă mai împrietenesc cu artişti şi organizatori , aşa că totul e mai scump. Dar când vrei totuşi să stai cu spatele cât de cât drept, pare , în orice caz, mai ieftin.
Ana M. Călin

12 comentarii:

Anonim spunea...

PUP! K

ana spunea...

aaa....allright

ana spunea...

daca stau sa ma gandesc bine la stil, asta a fost. K a lu M a lu modigliani, cred:)))

MeSSeR spunea...

E un bun passe-par-tout textul ăsta.

Anonim spunea...

te-ai cam prins:) tot K

ana spunea...

:))

Dave spunea...

Traiam cu impresia ca femeile care scriu despre muzica sunt scutite de punctul b.

ana spunea...

:))) depinde ce scriu:)))

Dave spunea...

Sau despre cine scrii. Refuz sa cred ca un muzician civilizat ar putea sa recurga la punctul b.

ana spunea...

poate ce am scris eu s a inteles exagerat...astfel de cazuri sunt foarte rare totusi:)
si eu ti as sopti vreo 2-3 amenintari pt cum ai scris despre Kumm:) Nu m am prins, era sarcasm?!
:)))

Dave spunea...

Cam asa ceva. De la Kumm n-am primit nimic decoamdata. Nici nu cred ca o sa primesc.

ana spunea...

nici eu. oricum nu s genul...
mie mi plac oricum, si foarte mult.