sunt un om care s a străduit mereu să păstreze vie relaţia cu prietenii săi. obosesc sunând, scriind, încercând să mă văd cu toţi la intervale cât de cât regulate de timp. într un târziu am ajuns la concluzia că e imposibil să menţii proaspete şi aromate TOATE aceste relaţii de amiciţie şi/ sau prietenie pe care le ai dezvoltat în timp. e ca atunci când ai încerca să muţi toată casa în casa nouă pe care urmează s o ocupi. nimeni nu încearcă asta niciodată.
cu toate astea, mă bucur să descopăr că cele mai multe dintre relaţiile de prietenie pe care am reuşit să le fac atunci, demult, sunt aproape intacte. parcă au fost îngheţate şi puse la păstrare într un frigider uriaş, de unde ies, aburinde, ca nişte felii de tort. puţintel şterse, dar gata oricând să şi recapete vioiciunea, dacă le freci puţin.
n am cum să mi i amintesc pe toţi acum, dar mă gândesc cu drag, simpatie şi o oarecare invidie (veţi vedea de ce) la câţiva dintre ei.
Oana. Cu Oana am fost colegă la Atomic, ea a fost de fapt cea care m a chemat pe mine la Atomic, deschizând în faţa mea o chestie care avea să mi devină meserie: televiziunea. oana era şi este cu tudor, un clujean simpatic şi liniştit în larma bucureştiului bizantin. oana mi a pus în braţe o emisiune la fel de brusc cum am învăţat la 5 ani să înot (cică). Atunci instructorul m a aruncat în apă, mai recent oana a hotărât " bă io nu pot să fac 2 emisiuni deodată, că sunt ocupată cu hai hui. de săptămâna viitoare O FACI TU". dacă m ar fi luat cu binişorul, probabil că nu ştiam nici azi ce ştiu. au urmat, i adevărat, nopţi de nesomn, încadraturi învăţate, mii de timecoduri scoase - mi era ruşine să intru în montaj cu profesioniştii nepregătită. oana a rămas un om care poate fi sunat. şi tudor:). ultima ciocnire am avut o în iarnă, când dragul inimii mele m a tot bătut la cap cu un film pe care l a văzut el la tiff în 2007 (!) şi n a reuşit să facă rost de el. deşi nu vorbisem cu oana de mult timp, mi am călcat pe inimă şi am sunat o. oana a copiat dividiul şi mi l a dat în cel mai scurt timp, făcându mi o seară frumoasă. Mulţumesc, oana...
În montajul pentru File de poveste, emisiunea care mi a mâncat nopţile, am cunoscut o băimăreancă plină de flăcări, care mânca seminţe şi învârtea de jog de ţi ameţea privirea. Monica. aş compara o cu o şampanie. o persoană mititică, cu energia unui vulcan, cu o gură slobodă şi o ungurească repezită, rostogolită, precipitată, ca ea toată. monica este un fel de mamă de a doua a lui kiri, care, pui fiind, era cărată în montaj noapte de noapte, şi dormea în braţele ei. când nu dormea, mânca seminţe din palma monicăi, lucru pe care mi l aduc şi acum aminte, cu simpatie şi drăcuieli, când cineva mănâncă seminţe în preajma mea şi imediat cere şi kiri. de la monica am învăţat temeinic rigorile montajului - ce se face, ce nu se face, ce se pune ce nu se pune, ce se potriveşte ce nu se potriveşte - şi pot să zic cu mâna pe inimă că micile şi efemerele mele izbânzi în domeniul montajului i se datorează ei. tot de la ea am învăţat rigorile prieteniei, pentru că nu ierta nimic şi nu se ferea să ţi azvârle în faţă adevăruri care usturau. într un moment stupid al evoluţiei mele în atomic tv, monica mi a atras atenţia dur că risc să mă schimb. datorită ei sper că am rămas aceeaşi, chiar dacă în noaptea aia am plâns de m am omorât, puţin convinsă, raţional, că are dreptate, dar foarte dispusă s o cred, sufleteşte vorbind. tot monica mi a întins uriaşa mână de ajutor a angajării mele la prima tv, ca producător de promo. ca un om necompetitiv şi leneş, iată că mă aflu în aceeaşi poziţie, şi după 8 ani. mulţumesc, monica...
ştefan şi lulu hillerin. nu mai am habar cum i am cunoscut pe fraţii operatori. memoria mea dă semne de oboseală. nu şi prietenia cu ei care, deşi rămasă puţin necultivată, rezistă prin messenger uri şi sms uri. ultima oară când am ieşit într adevăr împreună a fost în aprilie 2006, la concertul lu Roger Waters de la Budapest. De atunci li s au întâmplat multe lucruri fericite, la care eu n am putut fi de faţă... Fraţii operatori sunt cei cu care am lucrat împreună toate (-1 care m a convins că ei erau cei mai buni) videoclipurile alea amărâte cu care m au provocat ultimii ani 90, primii 2000. au fost lucruri muncite, cu nopţi nedormite, cu mii de ţigări fumate. O ţin minte pe mama lor, Carmen Hillerin, cu una din frazele ei haioase...
Ea: băi nene, mi a cerut cineva ţigări a patra oară în seara asta. care era ăla?
Eu : EU!
Ea, uitându se lung : băi, fato, eu ţi l dau şi pe ăsta. dar uită te bine la el, că e ultimul!
Lulu şi Fane Hillerin m au dus la bunica lor la ţară, lângă neajlov, într un peisaj idilic. am cules struguri şi am făcut vin şi am dormit pe pat tare şi înalt şi am povestit şi am râs cât pentru o viaţă frumoasă de om. ne am enervat la filmări, am rămas fără baterii, fără casete, ( eşti nebună dacă filmezi 3 casete de 180 pt un videoclip de 3 minute!!!) fără actori, ne am crizat şi am ţipat şi iar am râs. Mai târziu, devenit un operator valoros şi scump, Lulu a acceptat să vină cu mine la nişte filmări de iarnă, în cucuieţii munţilor, doar ca să mai fim alături. Cred că şi acum îi datorez onorariul (minuscul) de la una dintre ele, ( lasă, ia i tu şi fă ţi maşina!) dar şi banii pe biletul waters. Mulţumesc Lulu şi Fane...
Florin Apostol. O schimă de om slab, înalt şi încăpăţânat ca un catâr. Operatorul cu care am învăţat să filmez, cam ce să filmez, cam când şi cam cum, prin reportaje. Era atât de al naibii încât îmi venea să l dau cu capul de pereţi, când nu mă dădeam el. Hai, Ano, că murim aici, era vorba lui de eficient. Tot el mi a cerut, impertinent, să i dictez cadrele pe care să le filmeze la un MAKING OF de clip. Când vedea cum mă umflu cred că jubila, dar toţi nervii pe care mi i a făcut mi au folosit. Cu el mi am văzut singura dată moartea cu ochii, într un opel manta pe care l conducea cu 180 la oră când un idiot nu ne a cedat trecerea. Mai ţin minte şi acum că, scăpaţi cu bine - iaca- fiind, ne a sunat Vev (soţia) şi Apostol a zis " ai grijă cum vorbeşti că asta simte imediat că s a întâmplat ceva şi ne omoară p amândoi"...Ne mai întânim în trafic uneori, el zâmbeşte eu zâmbesc, ce faci, bine bine acum. Mulţumesc, Apostol.
Ar mai fi, cu siguranţă mai sunt. Dar acuma trebe să fug la serviciu şi mi am amintit în grabă de ei. Şi tristeţea mică + invidia unde sunt? Păi toţi au copii...de un an, doi, maxim 3. Cam toţi au băieţi. La asta m am gândit astăzi, pentru că Andrei Vladimir al lu Fane împlineşte un an şi impertinentul de ta su, care nu mai creşte o dată (doar se preface) mi a trimis pe mess o poză cu acel segment anatomic de care sunt foarte mândri bărbaţii în general. Cică să mi o pun pe desktop!!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu