10.5.09

mici.revelaţii mici

sunt înainte de culcare, într o lumină orbitoare,de dimineaţă în care, probabil, un om cu un curs normal ar trebui să cutreiere deja vreun parc. eu abia ce mă pregătesc să mă parchez şi las în urma zilei de ieri 2 revelaţii pe măsura mea de mărunte şi dureroase.
-1-
aseară am forţat şi am obţinut un titlu neoficial de minune nebănuită a petrecerii. prieteni care mă cunosc de ani de zile - mulţi ani de zile - m au făcut frumoasă, atrăgătoare,schimbată, dezirabilă, cochetă, uau plus alte complimente mai puţin redabile. aprecierile, deşi minunate - şi pornite din suflete bune - mi au provocat un zâmbet trist. e sigur acum că ( la fel cum paloarea unei răceli care nu te a lăsat să respiri şi să dormi peste noapte) un suflet cumva frânt, spart în bucăţele mici îşi toarnă peste el o glazură impenetrabilă, emailată, nepăsătoare, probabil cu atât mai atrăgătoare. La cantitatea şi calitatea complimentelor primite nici nu mai are rost să mă întreb dacă o fi fost cineva să observe că micul rimel, micul ruj, mica ţinută neagră, sobră, drapau un zid.

-2-
am terminat, sper, de recitit Nuntă în cer. Spun sper pentru că mai ţin minte drept vagi, neinteresante, de un fel de subtilitate pe care n o puteam pricepe liniile poveştii de dragoste mavrodin -ileana. la 17 ani era liceu, erau cu totul altfel liniile, posibil mult mai drepte. până să intru în povestea liniară a lui hasnaş, aveam proasteasca revelaţie. nu mi rămâne decât să scobor sentimentul meu neasemuit, convins sau "patologic" într o ecuaţie ordinară. nu am fost o persoană deosebită care, în elementară combinaţie cu o altă persoană cu totul deosebită
ar fi putut obţine o fericire profundă, egală, nesmintită. Nu a fost nunta din cer. A fost purşisimplu o nepotrivire. Sau în termenii bietelor sisteme care părea că ne unesc, am fost eu mac, el windows. În termenii mei atât de puţin evoluaţi până şi n literatură, am fost eu sus, el jos. sau invers.


...tot de la petrecere, am remarcat, cu oboseală... am încercat cu o oarecare concizie meticuloasă să găsesc pe cineva căruia să i acord -şi să fiu lăsată să i acord- atenţie. m am înfipt într un personaj tăcut, care nu lega fir cu nimeni din încăperea largă, şi a cărui figură îmi amintea - cât de plat! - teribil de mutra deosebit de rece şi străină a unui actor britanic plin de roluri ciudate ( tim roth... şi merit înjurăturile veşnice ale d-lui răzvan exarhu). firea mea agresivă din timiditate şi prudentă până la sânge în testare a dat naştere unui lung - aproape- monolog, plin de întrebări la care am primit răspunsuri mult sub dezamăgitoare.
- Atâta invidie...
- De unde ştii ce e invidia?
- ....
- Ai simţit o vreodată faţă de cineva sau ai simţit o vreodată proiectată asupra ta?
- Nu. Dar e un sentiment uman, nu? Există!
mi am prelungit calvarul până când am simţit că mi muşc obrajii până la sânge. m am lăsat chinuită îndelung de convingerea că nimic mai puţin decât ce mă interesează NU mă interesează. bietul om e probabil la fel de convins că a dat peste o nebună.
şi nici n o să ştim curând cine a avut dreptate.

lua o ar naiba...pauză!

2 comentarii:

Adrian Zăinescu spunea...

Va felicit pentru acest extraordinar blog!
Poate adaugati gadgetul "follow" sa putem face un schimb de fani.
Va multumesc

ana spunea...

multumesc.
nu prea sunt eu cu gadgeturile...
ma multumesc cu...cine ajunge aici.
si pot fi tutuita:D inca!