welcome Ballo

Singurul grup românesc care a reuşit să-mi atragă, menţină şi înmulţească atenţia în ultimii ani se numeşte Kumm. Am ajuns în asemenea hal încât, atunci când au concerte în alte oraşe, îmi propun să mă urc în maşină şi să mă duc să-I văd, oricât ar fi de departe. De multe ori deschid ochii şi, bombănind, îmi dau seama că n-am cum să fac asta, dar starea aia de fan itinerant rămâne impregnată în buna mea dispoziţie, ca şi-n lp-urile din maşină, pe care le tot frec.
Astfel, era greu de crezut că, fiind sâmbătă şi Kumm în Suburbia ( Bucureşti, România) m-aţi fi putut găsi în altă parte. Chiar dacă aş fi mers oricum, de data asta miza a fost dublă pentru că, după o convieţuire îndelungată, vechiul tobar al grupului, Dominic, a părăsit sau a fost părăsit de trupă – şi nuanţele, din păcate, chiar nu mai contează. În locul lui a venit un tobar puşti, ( Paul Ballo)cu o personalitate explozivă, cu care Kumm a susţinut sâmbătă seara cel de-al doilea concert.
Mărturisesc că am trecut demult de vârsta la care primeam schimbările cu uşurinţă. Iar modificările de componenţă într-o trupă pe care o credeam sudată pe vecie sunt receptate dramatic de sufletul meu de fan. Mi-aduc aminte că acum câţiva ani am reacţionat la fel de dramatic la plecarea lui Byron din trupă, refuzând să-l văd în exerciţiu pe actualul solist o bună perioadă. Acum pur şi simplu regret concertele pe care le-am pierdut, acea minunată – şi, probabil, simpatică de privit din public – perioadă de adaptare a lui Cătălin Mocan în organismul Kumm. Aşa că am decis să las la odihnit sentimentele faţă de Dominic şi să merg să văd Kumm-ii la lucru cu noul tobar. Care, e drept, nu-mi prea place, cel puţin din cum s-a manifestat la concertul de sâmbătă seară. Deocamdată prea temperamental, cam arogant, însetat de succes şi destul de puţin stăpân pe partituri , Paul Ballo şi-a pus colegii în încurcătură de câteva ori bune. Totuşi, prefer să-mi înăbuş instinctele şi să sper că-şi va găsi locul în trupă sau că acesta îi va fi indicat cu fermitate de noii săi coechipieri. Pentru că la Kumm se joacă în echipă.
Pentru concert, aş putea găsi vreo cronică mai veche şi să folosesc un copy paste. Noroc că nu mi-e lene şi nici nu-mi ia mult timp să mai scriu o dată: (aproape) excelent. “ Plăcerea primordială de a cânta” ( cum spune chitaristul trupei) s-a simţit pe durata întregii seri. Momentele de improvizaţie cu participarea publicului sunt de fiecare dată sarea şi piperul unui concert Kumm, iar faptul că refuză să cedeze unui playlist veşnic şi adaugă mereu câteva piese surpriză atestă un respect deosebit pentru publicul care vine în mod regulat să vadă formaţia. Această plăcere de a cânta are, totuşi dezavantajele sale, şi - nu-mi vine să cred că spun asta!- ar trebui ţinută în frâu din când în când. După un final glorios, – marcat de răsturnarea tobelor – Kumm a răspuns insistenţelor de bis. A atacat „ Red Coffee”, o piesă probabil mai puţin repetată de Ballo, care, prin urmare, a făcut-o oarecum praf, zăpăcindu-i şi pe ceilalţi. Dar în sală erau – prin frecvenţa cu care asistă la concertele grupului- numai cunoscuţi, dacă nu chiar prieteni. Iar pe prieteni îi scuzi sau îi ierţi întotdeauna mai uşor.
Ana M. Călin

Foto: vip.radiolynx.ro (foto cu dominic csergo)