deşertul tătarilor

am terminat o cu mare greutate şi îndârjire azi după amiază, "graţie" unei zile închise pe caz de boală.
cartea e grea, înaintează chinuitor şi îţi trebuie voinţă ca s o citeşti, dar, o dată terminată, te învaţă foarte pregnant ceva. Că nu trebuie să laşi nici o zi a vieţii tale să treacă pe lângă tine, liniştindu te cu gândul că îi vor urma nenumărate altele. Pentru că vraful zilelor scade pe nesimţite...

În carte, un tânăr şi răbdător ofiţer se prezintă la Fortăreaţa Bastiani, un punct de frontieră cam uitat de lume. Dincolo de ea, se întinde regatul din nord - lipsa oricărui element de fixare geografică face cartea şi mai suspendată şi de aceea mai apăsătoare - cu deşertul prin care, acum nu se ştie câte sute de ani, năvăliseră tătarii. Cam fără scăpare,ofiţerii redutei se lasă fascinaţi de posibilitatea unui război care nu mai pare să ajungă aici. Orice mică mişcare din deşert antrenează visuri de glorie, sânge înfierbântat şi bucuria de a nu fi cedat şi plecat departe de locul acesta izolat. Astfel, viaţa trece în fiecare zi la fel, iar în permisii ofiţerii se simt străini pentru prieteni, familii, femei, chiar casele lor. Obsesia evenimentului care nu se mai întâmplă mănâncă zilele.

E aşa de trist şi de greu, încât eu prefer varianta mai vioaie şi mai directă. Astăzi a fost 31 august 2009. Nu va mai fi o alta ca ea. Sper că fiecare dintre noi a petrecut o în aşa fel încât acest fluturaş unic să capete valoare şi frumuseţe. Un hobby, o pasiune, o amintire puternică sau plăcută, ardorea în activitatea sau munca zilnică, un zâmbet, un gest cât de mic de bunătate, orice contează cât să nu fi lăsat să treacă această zi plăcută şi răcoroasă pe lângă noi.

Eu am terminat o carte grea ca lespedea, dar importantă ca un abecedar ŞI am avut o într o vizită (prea scurtă) pe Irina. Chiar mă gândeam că n au mai răsunat demult în căsuţa mea vocile vesele ale desenelor animate. That made my day special.