diverse

e primul weekend în care stau acasă. nu prea am eu chef de scris, dar tot se cuvine să notez câteva lucruri. m am tuns. nu mai puteam de căldură şi aveam tot timpul părul ud sau strâns într o coadă mică, de pe urma căreia pielea suferea. da, trăgeam de preţioasele mi şi puţinele mi fire de păr, ca să le strâng cu elasticul, şi pielea din jurul lor se umfla şi mi scotea pete roşii. acu s aproape băieţel, dar nu i bai, se potriveşte mai bine cu o activitate de care m am apucat şi despre care n am de gând să dau detalii (decât foarte apropiaţilor, care deja le ştiu, la o adică, în vreme ce pentru un apropiat e sortit să rămână o -sper, mare, hihi- surpriză) decât când vom face primul afiş:))).
am terminat de citit caietele lui don rigoberto, a lui Llosa, carte de care mă apucasem şi din care citisem chiar jumătate - de nervi - în iarnă, în cluj. din păcate a trebuit să mă rup brusc de carte atunci, aşa că am fost nevoită s o cumpăr - cam scump pentru ce mi a oferit, dar...- la bucureşti. cartea e o urmare a Elogiu(lui) mamei vitrege, prea mare, stufoasă, siropos-ieftinuţă şi, pe alocuri - cam multe- insipidă, ca să provoace mari bucurii. totuşi, ca o mică proastă snoabă ce mă aflu uneori, dar şi fidelă credinţei că lucrul început trebuie terminat în orice situaţie, (altfel te vei împiedica de el mereu) am citit o până la capăt. Mi au folosit însemnările despre artă din "caietele" cu pricina şi tot ele mi au întărit ideea că trebuie să am propriul meu caiet, în care să notez fraze, idei, întâmplări şi citate care mă mişcă. O parte din caietul meu e aici, cealaltă e pe mai multe caiete dezordonate, ca şi posesoarea lor.
În rest, mă simt tare bine, deşi azi am cam exagerat cu somnul, pentru că ieri am cam exagerat cu şpriţul (până la 5).
Am primit un semn de carte din metal, foarte fain, cu o cheie sol în vârf. era să mi scot ochii cu el, dar acum m am învăţat să l folosesc şi mi place. În camera mea miroase a tuberoze, pe care n am rezistat şi le am cumpărat din drum, într o dimineaţă a acestei săptămâni. pentru marquez e într un fel mirosul morţii, dar şi ce dacă, mie mi place. End, out.
p.s. ultima parte a zilei a devenit mai mult decât interesantă. am condus un tico - şi am râs singură în el, spre stupoarea partenerilor de trafic - şi am avut ocazia să ajut puţin protagoniştii unui accident de maşină, cu urmări nu grave în cazul oamenilor - ameţeli de la şoc, dureri de cap. m am bucurat să le pot fi de folos cu ceva de la farmacie (dar recunosc că am drăcuit farmaciile închise, abia am găsit una) şi m am întristat un strop văzând cât de miraţi sunt că m am întors şi că nu îmi trebuie bani. m a surprins mirarea din privirile lor deja ameţite şi mi a părut rău să mă întreb: oare cei din acelaşi fel cu mine s au schimbat atât de mult?