19.11.09

Daţi-mi o fată cu ochelari...





Şi n-am fost singura, acolo. Dar cred c-am fost cea mai zâmbăreaţă şi fericită să văd din nou împreună un duet al cărui nume a depăşit, probabil, limita culturii generale a căutătorilor puberi prin site-uri. M-am uitat eu. N-au site, doar ceva pagină cu texte şi 6 vorbe. Despre Poesis.
Eu nu sunt prea folkistăde fel , ceva din felul în care merge muzica unei chitare cu o voce m-a făcut mereu să rămân rece sau, în cel mai bun caz, să mă scurg un pic într-o linişte rău prevestitoare. Au existat şi excepţii. Una e Valeriu Sterian. Alta, parţială, e Alexandru Andrieş. Dar dacă te apuci de Poesis, atunci ai două chitare, două voci care creează un duo perfect, şi totul devine aşa bogat, încât ai aproape de-a face cu o formaţie. Aşa mai vin şi eu de acasă.
Am venit mereu de acasă, de la serviciu sau de oriunde m-aş fi aflat, în fugă şi cu nerăbdare, ca să ascult Poesis în vreun club bucureştean sau pe o scenă mai mare. În ultimii ani, foarte scumpă la vedere, Poesis a devenit pentru mine un fel de delicatesă. Unde aceasta vine de la delicat. Cântecele, vocile, felul în care pun pe note versuri binecunoscute sau obscure rimează inimii mele şi mă fac să mă simt scăldată într-o stare de fericire delicată.
Spuneam de scumpete şi lungi aşteptări, chiar dacă nu le simţi. La Poesis asta se întâmplă fiindcă Eugen, unul din membri, a ales Canada, în vreme ce celălalt, Marius, a rămas la noi şi şi-a făcut drum prin Holograf şi Pasărea Colibri, punând la dispoziţia oricui a fost dispus să o aprecieze, o voce minunată şi un bun simţ artistic greu de depăşit. Din Poesis, la plecarea lui Eugen, ne-a rămas un disc (Cântec şoptit) pe care probabil toţi iubitorii de frumos şi clar l-au ascultat măcar în momentele în care au vrut să se înaripeze.
Peste mări şi ţări şi distanţe greu de îndurat, prietenia celor două voci şi chitare a continuat şi - acum câte timp, nu ştiu, fiindcă Poesis nu îmi pare temporal – a mai apărut un disc, Babylon, pe care l-am auzit prea rar cântat.
Părţi mici din el am auzit marţi seara, într-un club (Crossroads) care-mi devine drag numai şi pentru faptul că acolo i-am văzut anul acesta. Un public mic, dar semănând cu un cuib trainic, s-a bucurat de fiecare cântec. A primit tare frumos şi o folkistă mai nouă, pe Cătălina Beţa (& Jules Baldovin), a cărei voce m-a făcut să zâmbesc toată seara.
N-am chef acuma să dau exemple de titluri şi n-am învăţat destule să pot da numele vrăjii pe care-am simţit-o marţi. Dar dacă tot veţi fi nimerit pe aici, uitaţi-vă după Poesis şi o fată cu ochelari. Nu are vise prea mari.

(foto Cătălin Pavel)

2 comentarii:

iuliana spunea...

de ce nu ai nicio reactie la o chestie asa de frumoasa ?

ana spunea...

nu conteaza asa mult...
dar sa stii ca de aia le am numit si eu "reactii":)
poate ca pur si simplu oamenii nu...reactioneaza:)