Miss Amy?

Nefericita, în fond, moarte a tinerei Amy Winehouse, m-a făcut din nou să mă gândesc la subiectul meu preferat, dar obsedant, care mi-a mâncat zile şi nopţi, ani de zile şi nenumărate relaţii, fără a-i putea vedea vreodată un capăt măcar convenabil: natura umană.
O dată cu agitaţia imensă creată de regretabila dispariţie, o dată cu avalanşa de tribute-uri şi concerte în memoria ei, o dată cu miile de pagini scrise şi fotografii publicate şi declaraţii luate sau smulse părinţilor, prietenilor, doctorilor,administratorului clădirii în locuia artista şi, probabil, şi paparazzo-ului care-i scotocea zilnic prin gunoaie, mi-a redevenit foarte clar faptul că prea multora dintre noi ni se pare mai importantă o moarte celebră, decât o viaţă de orice fel.
Mass media ne asasinează cu detaliile oculte şi oribile ale fiecărei astfel de întâmplări. În cazul lui Winehouse, ocultă a fost deja obositoarea relaţie de vârstă ( a morţii) cu celebrii săi predecesori (îi ştiţi sigur).Pe carere s-au repezit s-o analizeze şi să şi-o dispute grămezi de analişti, din cei care-şi câştigă pâinea atârnând de un glob de cristal. Publicul larg a devorat toate detaliile legate de felul în care fata şi-a dat ultima suflare, românii nefăcând excepţie. În schimb, întrebaţi, cu ocazia tribute-ului bucureştean pentru artistă, dacă-i cunosc piesele şi activitatea, cei mai mulţi au recunoscut cu seninătate, că nu. Că doar la mort te duci pentru colivă, nu ca să mai faci cunoştinţă!
Morţii autohtoni nu fac excepţie. Presa înnebunită uită pe loc semnificaţia cuvintelor decent sau sobru, azvârlindu-se, cu manifestări de hienă, asupra oricărui iz de formaldehidă pe care-l simte venind dinspre cineva cît de cât cunoscut. Mi-aduc aminte cu o tristeţe care depăşeşte orice am trăit până acum, de seara în care am primit veşti proaste despre colegul Şerban Huidu. În studioul unei televiziuni era invitată o duducă ce se autoprezenta drept ziaristă de monden, dar şi o persoană foarte aporpiată a familiei rănitului. Şi care susţinea că moderatorul se află într-o stare foarte gravă, cu prea puţine şanse de reuşită. Când altă sursă a îndrăznit să intervină telefonic aducând, din partea familiei prezente la Viena, veşti mai îmbucurătoare, domnişoara s-a ofuscat îngrozitor şi s-a bătut cu pumnu-n piept că informaţia ei e mai corectă, că „ omu’ e rău-rău, dom’le”. Goana după duhoare începuse.
Ieri l-am pupat pe obraz pe Huidu. Credeţi-mă, mirosea mult mai bine viu.
p.s. Pentru o vreme, cu tot respectul, subiectul rubricii mele se va schimba. Sunt pe cale să primesc în viaţa mea un subiect mult, mult mai larg. De aceea, vă propun o schimbare de macaz, ca-n viaţă. La bună vedere

articol publicat de revista Explore