La 4 luni...

Întâi de toate s o zic p aia cu "Doamne, când au trecut 4 luni?"...Am zis o!
Apoi să vă spun că iarna grea de afară are şi ea avantajele ei. Pe lângă dezavantajul major(el) că mama obişnuită să iasă din casă se descompune încet, dar sigur, şi încearcă să beneficieze din când în când de prezenţa scurtă a bunicii, ca să mai scoată nasul un sfert de oră în aerul îngheţat... Avantajul -major-este că poţi să ţi observi mai îndelung producţia. Adică progenitura. Sau plodul.

Puştiul meu a făcut salturi. Se întoarce pe toate (ambele) părţi, încrucişându şi picioarele, cu un pic de efort, dar reuşită maximă. În ultimele zile am observat că efortul chiar a scăzut, funcţionează pe bază de balans...

S a întors pe burtă singur şi eu l am ratat. Mda. Aştept cu încredere următoarea dată.
Şi a descoperit degetul mare, dar nu l foloseşte încă tot timpul, de bază rămâne tot arătătorul de la stânga.
A început să se joace mai mult cu jucăriile din salteluţa de activităţi. Se distrează de minune, maxim o oră.
Când plânge, plâgne articulat acum. De la monotonul " aaaa, oaaaa", s a ajuns la "meeeemeeee". Plânge cu caracter. Se jeleşte cu foc, parcă foarte conştient de faptul că mama va interveni rapid. Şi dacă cumva apar şi lacrimi la orizont - câte una se mai prăvăleşte pe obrăjorul bufant - mama intervine cu inima ruptă în două. Urmează suspine şi sughiţuri înfundate, îndelungate, dacă se pornise prea zdravăn pe plâns. Ceea ce se întâmplă rar, totuşi.
Privirile pe care mi le aruncă sunt din ce în ce mai drăgăstoase, spre perpetua mea încântare. Iar bucuria de tip " gânsac" - adică dă din mâini - când mă vede, e inegalabilă.
La mulţi ani, dragul meu!