Nu mai e ce-a fost

Aud foarte des această sintagmă, rostită musai cu un oftat convingător, de connaisseur. Că e vorba despre Vama Veche satul, despre mâncarea din restaurantul nostru preferat din perioada studenţiei, despre filmele unui cunoscut şi foarte la modă regizor sau despre realizările discografice ale unei formaţii, nimic nu mai e ce-a fost.
Mie, ideea articolului mi-a fost împrumutată de mediatizarea celei mai noi apariţii discografice ale „veteranilor” de la Holograf, – am pus între ghilimele, fiindcă mie nu-mi place termenul, cu atât mai mult cu cât el a înlocuit cu repeziciune anii de zile în care membrilor grupului li s-a spus afectuos „ băieţii de la Holograf”. Păi cum vine asta, de la băieţi la veterani direct? Nu trebuia să existe ceva între?
N-am ascultat “Love Affair” mai degrabă din cauză că vremea rea şi copilul mic m-au împiedicat a ajunge într-un loc din care să mi-l cumpăr, decât pentru că aş fi notat că Holograf “nu mai e ce-a fost”. Nu de alta, dar nu mai e demult ce-a fost (îmi asum şi oftatul de connaisseur…).
Am auzit însă – şi am văzut- piesa single, o pretenţioasă colaborare între grup şi soprana Angela Gheorghiu. Piesa panicard numită “ Nu mai e timp” nu mi-a trezit nici un fel de revelaţii, mărturisesc. Mi se pare nici mai bună, nici mai slabă decât restul creaţiilor care populează repertoriul Holograf de ani buni încoace. Hai, poate foarte puţin mai slabă…
Nu comentez nici ideea re-re-refolosită de a cânta alături de un solist de operă, pentru că grupul a vrut să sublinieze faptul că “cei mai buni se adună cu cei mai buni”, lucru pe care are, în fond, tot dreptul să-l facă şi să-l creadă.
Mă limitez la a analiza acest “nu mai e ce-a fost” în care, să-mi fie cu iertare, se încadrează cele mai multe trupe de “veterani” ai rock-ului românesc. O fi Holograf în fruntea plutonului, dar îl urmează cu aplomb Iris, Cargo, Voltaj, toată lumea care însemna ceva în rock-ul românesc acum nişte ani. După tonul şlagărului de succes maxim garantat, dat tot de Holograf, toţi au încercat să ajungă la publicul ţintă Coca Cola ( toată lumea, adică). Cu piese din ce în ce mai romanţioase, în care aproape că nu mai sunt prezente sunetele de origini hard and heavy, care sperie sau enervează publicul larg, cu texte accesibile şi colocviale, cu prezenţe în emisiuni şi la manifestări la care în mod normal n-aveau ce căuta, aceste grupuri şi-au asigurat, în fond, supravieţuirea pe o piaţă inundată de producţii străine. Cu sprijinul – sau să îl numim trădarea?- tacit al publicului, veteranilor a ajuns să li se reproşeze că nu mai sunt cum erau, adică însăşi supravieţuirea.
Dar acum să vă întreb, pe bune: voi chiar mai sunteţi cum eraţi? Vă rog să răspundeţi în oglindă. Cu oftat sau fără.

Ana M. Călin - publicat în revista Explore