ce când îl am pe t. am devenit, cred, mult mai sensibilă la subiectul copii. şi înainte mă afectau ştirile cu copii părăsiţi, bolnavi sau pieriţi. am lucrat cu copii - mai mărişori, e drept- şi am fost mereu atrasă de bebeluşi, probabil ca toată lumea. sau NU ca toată lumea...pentru că, deşi e greu de crezut, iată că există mame care, după ce poartă un pruncuţ în burtă măcar 7 luni sunt în stare să l pună frumos într o sacoşică şi să l lase într un tomberon sau, în cel mai bun caz, pe treptele unui spital.
recunosc, n am fost fan copil de la început. când sarcina era încă mică şi nu ieşea în evidenţă, în aşa fel încât să VĂD că cineva creşte acolo în burtică, nu eram foarte impresionată de sarcină. sentmentele mele s au schimbat şi au evoluat în direcţia firească o dată cu trecerea vremii şi rotunjitul burţii.
Totuşi, ţin minte că în discuţia "copil sau nu", pe care am avut o cu frate meu exact în seara în care am aflat de chestie, a ajuns la un moment dat în punctul:
"şi dacă n o să mi placă de el, dacă n o să vreau pur şi simplu să am copil?". Ţin minte că frate meu mi a dat un răspuns senin (în sinea lui se plictisise deja de câte obiecţii spulberase cu uşurinţă: bani,reacţia părinţilor, lipsa părintelui patern, viaţa mea, în ce lume îl aduc, o să fiu în stare să l cresc) şi cât se poate de calm: "ei, dacă nu ţi place şi nu ţi place, şi nu vrei şi nu vrei, îl dai la casa de copii!". Mai ţin minte că m a trecut un frison ca provocat de curent electric şi am reacţionat ferm: " CUM să mi dau copilul la casa de copii, eşti nebun?". " Nu, mi a răspuns el calm, şi, dup cum se vede, NICI tu".
Dar uite că există, din păcate, femei care procedează aşa...care îşi abandonează frumuseţile - că toţi puii sunt frumoşi şi dulci, cu mânuţele, năsucurile şi picioruşele lor miniaturale - de bebeluşi prin spitale sau mai rău.
Ar fi interesant de aflat ce se petrece în mintea acestor femei. Nu cred că au toate sindromul Romulus şi Remus, (nuş dacă există aşa ceva, dar aşa mi a venit să l numesc) nu cred că toate doresc să i salveze astfel de la o viaţă plină de lipsuri, alături de celelalte 8 mlădiţe ale familiei.
Nu înţeleg CUM să poţi să pleci din spital fără copil, cum să pleci cu el şi apoi să l laşi la poartă, copilul TĂU.
Nu am destulă experienţă cât să mă numesc mamă, sunt foarte la început şi n am apucat să mă dau cu capul de greutăţile creşterii unui copil, nici n am apucat să fac toate greşelile din lume... Dar un lucru e sigur. Mi aş lua copilul în braţe şi aş plec, lipită de el, oriunde în lume. Aş fugi de foame, de frig, de supărări, de dezamăgiri. Dar niciodată de el. NICIODATĂ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu